La începutul pandemiei, cineva a lansat alarma: n-o să fie lumea cum a fost! Expresia nu avea argumente, explicații, analize ca să-i putem prinde conturul. Nu am acordat mare importanță zicalei, mai ales că eram conștienți de urgența cu care ne trăim viața. Apropo, realizați cu ce viteză se scurg zilele? Astăzi este luni și nici nu ne dăm seama când se face sâmbătă. Dar ideea cu schimbarea lumii are grade diferite de percepție. De la om la om. Dar acum emoția a cuprins lumea. Așa încât parcă ne frământă gândul: oare lumea asta pe care o trăim se termină? După părerea mea nu putem opera cu termeni apocaliptici. Seisme ale civilizației au mai fost, dar lumea nu a dispărut. O avem și trăim în ea.
Este adevărat că ni s-a dat să trăim o experiență fără precedent pentru noi. În care suferința și moartea sunt unități de măsură ale timpului nostru. Pandemia asta este mai crudă decât războiul. Deoarece este perfidă, imprevizibilă și imaterială. Nu are armate în marș, escadrile, submarine, rachete și alte instrumente ale morții, ci este inamicul nevăzut. Este sora mai mare a ciumei. Are puterea de a schimba lumea. Mirarea este că, în câteva luni, observăm cum ne luăm rămas-bun de la multe obiceiuri ale prezentului. Nu ne vine a crede, dar este un șoc pentru condiția umană. Mă întâlnesc cu opinii suficient de alarmante.
Pe unele le-am consemnat, tocmai pentru a ne dumiri pe ce lume trăim. Prietenul, poetul, dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, ne oferă analiza la zi a acestui fenomen, constatând că „anul 2020 va rămâne, probabil, în istoria umanității ca unul care a concentrat un număr mare de anomalii.” Una ar fi de sorginte americană. În cea mai râvnită democrație, model pentru țările lumii, un președinte refuză rezultatul alegerilor, se ține cu dinții de putere, după modelul Belarus. Apoi Uniunea Europeană, instanțele ei spun unora dintre statele membre că vor avea ajutor legal numai dacă se respectă normele statului de drept. Or acest tip de condiții aparține Fondului Monetar Internațional.
Se știe, sunt vizate Ungaria și Polonia, cărora li se cere să respecte minime reguli democratice pentru a beneficia de subvenții. Cine și-ar fi imaginat că un președinte turc ar putea spune despre un președinte francez că „este nebun de cap”, când ambele țări sunt legate de un sistem de alianțe – NATO. La mijlocul lunii noiembrie, în Franța, s-a văzut cum credincioșii catolici s-au rugat în fața unor biserici închise din cauza pandemiei. „Este efectiv pentru prima dată, când văd creștini care simt nevoia să se roage și nu au acces în lăcașurile de cult”, notează Matei. Se schimbă raporturile dintre generații, asistând la o răsturnare antropologică fără precedent.
Filosoful Robert Redeker crede că: „Epidemia actuală ne arată o altă față a umanității, diferită de cea a înțelepciunii ancestrale. Construim un baraj pe fluviul vieții pentru ca el să nu mai curgă în favoarea tinerilor”. Aici intră și anomalia educației, cu efecte în viitor. Apoi Europa se autofelicită pentru umanismul cu care a deschis frontierele, dar europenii trebuie să-și instaleze uși blindate și sisteme de alarmă, iar la intrările în imobile s-au generalizat codurile digitale și gardienii. În Franța, în această lună, ar fi trebuit să se decerneze premiile literare. Evenimentul a fost amânat, deoarece librăriile sunt închise. Ce sens are să anunți câștigătorii premiilor Goncourt, când nu-ți poți cumpăra cartea? Revolte au fost, întrucât librăriile au fost plasate de executiv pe lista comerțului neesențial.
Tocmai în Franța, țară asociată prin excelență cu ideea de cultură. Ce să mai sperăm că prin multe țări, inclusiv în România, cultura a devenit un fel de Cenușăreasă în mintea oamenilor politici. Mai nou, în programul liberal de guvernare de la noi, sunt 14 puncte pentru Cultură. Să urmărim cum vor primi contur practic vorbele scrise. Să nu uităm că se schimbă lumea. Fiecare dintre noi are pilde din imediata apropiere. De la desfigurarea cu mască, la singurătatea cotidiană.
Ființa ne este cuprinsă de prudență față de lume. Poate chiar teamă. Au început să fie căutați psihologii. Ne lovim de o lume nervoasă și descumpănită. Vorbesc de lumea care duce țara în spate. Cine mai vorbește cu omul simplu va constata o derută cu multe întrebări. Și cu foarte puține răspunsuri cărora să le dai crezare. Când suntem martorii atâtor anomalii. Oare noi, oamenii, nu suntem niște jucării ale zeilor care sunt preocupați de felul cum evoluăm, dacă avem inteligența colectivă și suntem capabili să nu repetăm greșelile trecutului?
Fiecare schimbare are muzica ei. Cea a lui Verdi a avut un simbol unificator pentru Italia. Da, se schimbă lumea! Care-i muzica acestei schimbări? Cine o cunoaște să o cânte. Și, totuși, viața merge înainte. Cu unii, dar fără alții.
