Buteasa, sat în care ai fost de mai multe ori. Te oprești la ceea ce a mai rămas din vechea biserică de lemn; o tristețe și o disperare fără margini te cuprind. Lipsa de respect pentru trecut, neglijența, incultura și graba de a șterge orice urmă a credinței greco-catolice în sat, au îngenuncheat, ca niciunde în Chioar, bisericuța din deal. Dacă în urmă cu 2-3 ani clădirea mai avea un acoperiș e drept, ciuruit, totuși pânza veche, pictată cu imagini sacre, se mai ținea, pe alocuri, de pereți; în alte locuri, însă, atârna aidoma unor prapori sumbri. Fundația, în partea de sud-est, o luase ușor la vale, căscând găuri, ca niște guri mute ce își strigau neputința. Acum, biserica e doar un schelet înnegrit de ploi, fără pereți aproape, altarul deschizându-se înspre infinit. Pînza pictată e aruncată grămadă într-un colț. Singurul lucru ce dăinuie ca un reproș peste timp, sunt dalele de piatră, denivelate acum de instabilitatea solului, dar purtând cu demnitate urmele pașilor ce le-au tocit suprafața. În urmă cu 2-3 ani am alertat Ambulanța monumentelor, dar mi s-a răspuns că aveau alte priorități…
Când ai mai fost în sat, ai fost dus pe o uliță ce dădea înspre un ocean de păduri virgine, compacte, ce se vălureau verzi sub puterea vântului. Fără îndrumări acum, ratezi ulița, deși voiai să vezi dacă ți se confirmă informația că indivizi străini de Dumnezeu și omenie, ar fi ras codrii seculari.
Codru Butesii e un loc magic, ascuns între dealuri domoale și văi adânci, alternând înălțarea spre cer cu prăbușirea în neant. Văzându-l, te duci cu gândul la faptul că risipirea satului e rodul experienței de veacuri și că astfel locuitorii aveau răgazul să se salveze din fața năvălitorilor, având timp să se refugieze în păduri, lucru ce nu le-ar fi fost deloc la îndemână în situația aglomerării caselor pe un areal redus. Acest sat mi-a indus cel mai mult sentimentul de eternitate, de trai în rai.
Liana POGĂCIAȘ
Președinta Asociației „Chioar Redivivus”
