Duminică, înainte de Ziua Crucii, în timpul liturghiei oficiate de preotul Ioan Ardelean, parohul Bisericii din Desești, o veste tristă a cutremurat adunarea credincioșilor. Preotul Ioan Sigartău, care a slujit parohia din Desești peste o jumătate de veac, a trecut la cele veșnice. Clopotele au bătut a jale, turla se clătina, iar credincioșii aveau ochii umezi. Părintele Ardelean a făcut o evocare a înaintașului dumisale, cu care a slujit în fața altarului până acum câteva săptămâni. În urmă cu o jumătate de veac, când preotul Ioan și preoteasa Maria au venit în Desești, printre primele familii de care s-au apropiat a fost familia mea. Mama Doca și sora mea Maria erau vecinele de peste uliță. Au împărtășit bucuriile și necazurile multă vreme. Se sfătuiau, se ajutau când viața cerea virtuți de protecție a sufletului.
Părintele Ioan, de o rară modestie și simplitate, a fost consacrat în obște, prin iubirea de oameni, credință și înțelegerea sufletului fiecărui enoriaș. O jumătate de veac a fost doctor de mângâiere și încurajare pentru oameni. Avea bine știută rânduiala omeniei satului. Pe mulți i-a ajutat să se descopere. Biserica este în centrul satului, iar preotul Sigartău era în inima deseștenilor. Unde va rămâne pentru totdeauna. A botezat, a cununat și a închis groapa, până la Înviere, multor generații de săteni. Făcea parte din pleiada acelor anonimi glorioși ce apostolesc prin măiestria Cuvântului lumea adunată în jurul altarului. El întruchipează profesiunea împlinită prin credință și iubirea de oameni. Știa să adune sătenii în jurul bisericii, dovedind că avea chemare pentru această sfântă profesie. A apărat cu argumente teologice credința ortodoxă.
Cu harul său, care i-a asigurat statornicie în sat, a ocrotit biserica și în vremuri nu tocmai prielnice pentru credință. Când era nevoie folosea și tonul imperativ în numele liniștii sufletești. Nu de puține ori l-am surprins aplecat în sine parcă, pentru a opri valurile izvorând din neprevăzut. Lucra cu migală la apărarea credinței omului. Prin vreme, am fost martor credincios la liturghiile sale. Ne îndemna să cunoaștem învățătura sfântă, dar să ne cunoaștem și pe noi înșine. Să ne oglindim în faptele apostolilor și în alte pilde care salvează sufletul de la rătăcire. Peste o jumătate de veac, preotul Ioan Sigartău a înțeles să nu stea departe de faptele satului. Când am deschis poarta satului, pentru scriitorii din țară și străinătate, a fost alături de această faptă de cultură. Manifestările erau prefațate de rugăciunea preotului Sigartău, iar biserica a fost loc de recitare. A trezit interes pentru mari spirite ale liricii românești. În frunte cu Nichita Stănescu, ori Ana Blandiana.
Nu de puține ori eram întrebat: Ce mai face preotul Sigartău? De acum nu voi putea răspunde la această întrebare. El a dovedit că a fost prins în țesătura vieții satului Desești. Face parte din istoria lui. Alături de familia lui am trăit ani de încredere și speranță. Cu cei doi fii, Marian și Emilian, am măsurat cu pașii hotarul Deseștiului. Marian s-a mutat cu profesia la București, iar Emilian, după ce a slujit în parohia Hideaga, a trecut Oceanul. O familie care-și măsoară viața cu depărtările. Ca sute de mii de familii din țara asta. Acest text l-am scris în umbra bisericii din Desești.
Bat clopotele a jale. Preotul Ioan Sigartău și-a încheiat călătoria lumească. Mă gândesc la singurătatea preotesei Maria. Și la lacrimile deseștenilor care au fost botezați și cununați de regretatul păstor de suflete. Da, o jumătate de veac în fața aceluiași altar. Jertfa unui preot pentru demnitatea credinței și rânduiala satului. Aceasta este spovedania unui creștin care l-a prețuit mult. Duminică a fost, pentru el, ultima liturghie pământească. De acum, celelalte le va săvârși în corul Ceresc.
Ne vei lipsi, părinte Ioan!
