Paul Antoniu, ultimul spectacol

S-a stins din viață, pe neașteptate, actorul Paul Antoniu. O personalitate complexă a culturii maramureșene. După ce am scris aceste cuvinte, am făcut o pauză, în care am fost cuprins de neîncredere în vestea primită. Câteva ore, am crezut că este o știre rătăcită de adevăr. Când am primit confirmarea tristă am făcut această recapitulare a unui destin artistic neobosit. La teatru i -am fost spectator, iar în viață am fost prieteni răsfățați de gesturile artistice care ne-au primenit sufletul. Al nostru și al celor din jur. Actorii nu mor, ci se refugiază în personaje, în replici geniale, pe care noi le repetăm și în somn. De aceea teatrul este un miracol al lumii.
Paul Antoniu a fost un actor care și-a iubit nespus de mult meseria. Eu îl alintam cu titlul unei poezii a prietenului nostru comun, Ioan Alexandru: Teribilul actor! Așa am aflat cum s-au întâlnit în roluri episodice la teatrul clujean. Între ei a fost o prietenie frumoasă și profundă. Lui Paul Antoniu nu-i era suficientă scândura scenei, ci și-a pus în mișcare și pedagogia teatrală. A regizat, prin orașe și sate, piese dramatice, de prestigiu, cu actori amatori. Mulți își aduc aminte cu respect de acea vreme a transfigurării. Dintre ei s-au ales și statornici spectatori. Apoi, Paul Antoniu era un mare iubitor de poezie. O recita în felul lui. O dorea știută și trăită de cât mai mulți oameni. Credea că autorii își spun poeziile altfel decât actorii. Așa a inițiat celebrele recitaluri în Baia Mare, Poezia din Turn, în vecinătatea Teatrului Dramatic. Recitalurile au fost înregistrate, așa că a rămas un tezaur liric și actoricesc inedit.
Mi-a dăruit o parte din acele voci, dintre care unele nu se mai întorc. Cum este și vocea lui, cu inflexiuni particulare, adecvată pentru rostirea poeziei. A fost și un fin și avizat meloman. Putea fi oricând profesor la Conservator. Cine avea răbdare și aplecare spre muzica marilor compozitori, în preajma lui se putea întâlni cu Orfeu. Arhetipul artistului care farmecă oamenii, dar și pietrele. L-am descoperit și ca un cronicar muzical de excepție. A susținut în paginile ziarului nostru, sâmbătă de sâmbătă, timp de câțiva ani, rubrica Zodiile lui Orfeu . Peste 200 de biografii de compozitori, cu comentarii avizate. Textele au fost adunate în două volume masive, care ilustrează buna cunoaștere a genului. De la prietenul Ioan Alexandru a luat cuvântul care luminează: „Muzica lui Bach este o dovadă că Dumnezeu există.”
Ca fiu de preot greco-catolic avea o reverență aparte pentru martirii acestei biserici. Le cunoștea cărțile îndemnului național, jertfa lor pentru popor. În dialogurile noastre, și nu au fost puține, își amintea de salutul preotului din Letca, tatăl lui: „Să ne trăiești cât tricolorul!” Am fost în multe împrejurări literare împreună prin județ. Ba m-a dus, cu un prilej, în satul lui natal, Letca, unde mi-a arătat curtea părintească și m-a îmbogățit cu o sumedenie de amintiri. De neuitat. A fost o prezență fericită la Serile de Poezie de la Desești, unde recitalurile lui au rămas statui de aer în cosmosul satului. Cred că mierlele din grădină au învățat muzica din versurile recitate. A avut o admirație de fiu pentru Mama Doca, căreia i-a dăruit, de ziua ei, icoana sfințită a Maicii Domnului de la Nicula. Stă și acum pe peretele dinspre biserică. Știa că starea de sărbătoare a omului este lucrarea și ne învăța să ne bucurăm de drumul soarelui pe fața cerului.
O viață de om dăruită artei! Știa că fără cultură suntem o mulțime oarecare. Dispunând de memoria actorului, avea la îndemână un regal de pilde și îndemnuri. Actorii sunt, cred eu, cei mai privilegiați artiști, fiindcă pot trăi viețile mai multor personaje. Până într-o zi când dau seama doar de viața lor. Dar ei se risipesc în noi. Și-i purtăm mai departe, ca pe o icoană din mănăstire. Eu voi purta povestea frumoasă a lui Geo Bogza, despre Eminescu și sufletul neamului românesc, recitată de Paul Antoniu ca pe o rugăciune. Ne aducea aminte de vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe Pământ. După ce au fost adăpostiți peste noapte, și apoi ospătați de oameni primitori dintr-un sat, Sfântul Petru l-a rugat pe Dumnezeu să facă un bine pentru ei. Fă-i să-și vadă sufletul!, l-a rugat sfântul. Din acei oameni s-a născut Eminescu, spune basmul.
Nu greșesc dacă spun că Paul Antoniu, tocmai această minune a făcut pentru noi: să ne vedem sufletul prin artă. Așa mi l-am văzut și eu, cu o zi înaintea stingerii lui din viața pământească, când, într-un text, l-am pus în legătură cu Simfonia destinului. Da, destinul bătea la ușă. A fost ultimul spectacol. Ne despărțim de un mare om, un artist complex, o autoritate în cultura Maramureșului. Închei cu strofa prietenului Ioan: „ Actori de comedie, de cinema actori/ actori de dramă supți de tragedie/ erau regizori aspri cu întrebări din munți/ ce le puneau pe scena luminilor și mie.”
Apoi s-a spart decorul unui nor, și a plecat din lume, Teribilul actor. Te-ai dus, boierule, te-ai dus!