„A murit Domnul Dăncuș!”… Și vocea plânsă de la telefon nu se mai oprea. Măriuca, colega mea muzeografă de la Sighet, cea care m-a anunțat, plângea, în firescul ei care o onora. Mi-a rezonat mult și straniu această convorbire. Apoi m-am potolit: Dumnezeu să-l odihnească în pace, că a suferit enorm!
A murit ultimul aristocrat de drept al culturii, al religiei numită Maramureș. A plecat o etichetă, o carte de vizită, un simbol arhetipal uman al județului pe care, cu atâta patimă bună, îl venera. El credea în vocația „sângelui albastru”, în neam ca în cea mai sigură instituție perenă a acestui loc de legendă.
Domnul Dr. Mihai Dăncuș a fost o personalitate emblematică a Maramureșului. Când spuneai Maramureș, în mediile pe care mi-a fost dat să le frecventez, spuneai Mihai Dăncuș. De aceea, de fiecare dată trebuia să mă mobilizez și să merg cu lecția învățată despre Mihai Dăncuș: să-mi amintesc când l-am văzut ultima oară, ce carte i-a mai apărut, ș.a. De multe ori, pe tărâmul acestor discuții primenitoare și de complezență realizam că deși plecasem de acasă pe o cărare, poate pe cărarea mea, mă pomeneam pe o potecă, care era a lui Mihai Dăncuș.
Dr. Mihai Dăncuș îmi apărea mereu ca un sacerdot consacrând un ritual, mereu performând o partitură cu simboluri arhetipale năucitoare, descifrând și predicând un alfabet al veșniciei noastre. El părea subsecvent unei realități imuabile, el vorbea în termeni de protocol, ca dintr-un „Codice ieudean” restaurat, pentru o „Cronică albă a neamului”. Domnia Sa ne vorbea despre tradiție ca despre o urgență națională! Domnia Sa ne predica mereu despre identitatea pregnant românească a Maramureșului, devenea un mentor, parcă, pe tărâmul etno-istoric al Maramureșului integral, neuitând niciodată de românii noștri dragi din dreapta Tisei!
„A murit Domnul Dr. Mihai Dăncuș…!” A murit doar Domnul Dăncuș de la persoana întâi singular, dar nu va dispărea niciodată „partea de Dăncuș” din conținutul persoanei întâi plural a Maramureșului, cea în care ne regăsim cu toții ființial.
Pentru mine Domnul Dăncuș n-a murit spiritual, căci mă voi „trezi”, de multe ori, cu siguranță, atunci când mă voi afla la câte o cotitură intelectuală, întrebându-mă: „Oare Domnul Dăncuș ce-ar fi zis?”… Și-mi voi aminti de cât de „greu și apăsat” începea să-mi explice, de felul de cum își potrivea cuvintele, alegându-le, stâmpărându-le, cumpănindu-le până când le găsea pe cele cu conținutul pe care credea că-l voi înțelege.
Dumnealui avea, parcă, o suveranitate a convingerilor sale, o serenitate care te cuprindea și te cucerea, o siguranță provenită dintr-o conștiință și o demnitate clădite în timp, mereu remanente.
Dr. Ilie Gherheș
