Mă întreb, de unde știu revoltații, de ocazie, ce statui trebuie dărâmate? Legate la gât cu funii groase, decapitate, retezate de mâini ori mânjite cu vopsea. Cu cine se luptă anonimii? Știu ei de ce au fost ridicate pe soclu? Aflu că revoltații au lideri instigatori, care arată locul unde trebuie lovit. Lașitatea stă după cortină. În timp ce generalul, întruchipat în statuie, era în fruntea oștirii. Este o răfuială numită strategie de guerilă urbană. Este un război cu istoria. Statuile țin locul grupului care este vizat și trebuie atacat. Să dispară pentru a veni altcineva în loc. Sunt vizați cei care nu mai corespund pretențiilor din mintea lor. Dar realitatea nu se mișcă așa ușor. Se conturează recesiuni ideologice, incertitudini care se vor lămurite. Se pun în cumpănă, pentru a fi schimbate, ierarhii sociale și naționale. Apoi se aude zgomotul și peste hotare. Unele dintre ierarhiile, care se vor înlăturate, fac edificiul Occidentului și nu dau semn că ar putea fi înlocuite. Cu ce să fie înlocuite? Revoltele nu au lideri cu care să se negocieze. Nu se poate realiza calea de mijloc. Din ce să lași și ce să pui?
Liderii europeni, de astăzi, sunt considerați urmașii unor puteri care au colonizat, nedemocratic și rasist. Nu se mai ține seama de contextul istoric, de mentalități care au coagulat evenimentele perindate prin vreme. Cu bune, cu rele. Se caută o reparare a istoriei, prin manifestări anarhice. Nu se mai ține seama de vectorul civilizator, ci acum se numără vapoarele care aduceau bogății spre Europa, din îndepărtate locuri din lume. E adevărat, secolele pentru unii au fost crude. Dar cum se pot repara inegalitățile și discriminările care au durut istoria? Și o mai dor. Care nu vor pleca repede din lume. Constatăm o ciocnire serioasă a mentalităților. Ideile unei cărți a lui Samuel P. Huntington, care tratează tocmai ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, se văd în preajmă, sub diferite forme. Se dovedește a fi o lucrare deschizătoare de drumuri, care a redefinit sensul frământării lumii de astăzi și a oferit un vocabular nou pentru a interpreta complexitățile prin care trecem.
Se acreditează noi viziuni asupra lumii. Unele, pentru noi, sunt cu adevărat șocante. De pildă, agențiile scandinave pentru copii consideră că oricine poate fi un părinte la fel de bun ca părinții naturali. Din păcate, sunt situații când opinia este valabilă, dar nu se poate face literă de lege. Cei care nu credem orbește în această afirmație scandinavă suntem catalogați conservatori. Sau mai rău. Cine poate renunța, printr-o hârtie, la sentimentul ancestral de părinte? Ce nu convine mișcărilor fără lideri se transformă în ciocane care mutilează sau dărâmă statuile. Se răfuiesc cu simbolul lor. Greu de crezut că revoltații cunosc istoria statuilor! Ele sunt doar un pretext pentru revolte. Rațiunea nu se întrezărește. Mai degrabă anarhia și atavismul. Statuile sunt simbolul care întruchipează nemulțumirea contestatarilor. Cei care le apără se topesc în cuvinte. Nu este greu să aflăm că barbarie a fost și în vremea Revoluției franceze. Care a schimbat Franța. Reprezentanții iluminismului, care au inspirat și căderea Bastiliei, au tăiat capul statuilor regilor de la Notre Dame. Evenimentul din 14 iulie 1789, când parizienii au dărâmat fortăreața, simbolul absolutismului regal, a devenit Ziua Națională a Franței. Simbolul libertății.
În războiul spaniol, din secolul trecut, biserici impozante au fost devastate de luptătorii pentru egalitate, care au dărâmat Iisuși, Fecioare, cavaleri și sfinți. Nici nu-mi vine să mă gândesc la revoluția bolșevică. Acum, la începutul mileniului trei, un timp al civilizației, nu credeam că asemenea vandalisme se pot întâmpla. Nu putem curăța istoria, iar după noi să rămână doar pustiul. Acum statuile atrag mânie. Puterile prin vreme s-au zidit în statui. De aici furia împotriva marmurei și bronzului. Poți schimba experiența statuilor, dar nu să le tai capetele, mâinile. Mi se pare o barbarie. Mai greu de crezut, dar din America s-a dat tonul. În Washington D.C, statuia unui amiral unionist a fost vandalizată. În statul Delaware, pe unde am trecut și eu, s-a îndepărtat statuia unui semnatar al Declarației de Independență, pentru că a fost stăpân de sclavi. Cum a pățit și statuia lui Thomas Jefferson, cel care este autorul celebrului document întemeietor.
S-a început cu Columb, navigatorul care a ajuns pe noul continent, care este învinuit de colonialism, rasism și sclavie. Cea mai încărcată de semnificație este vandalizarea Memorialului Abraham Lincoln, președintele american ucis cu un glonte în ceafă de un sudist. Care a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia. Acum răsplata! Nu a scăpat nici bronzul lui Churchill. Am învățat că, cei huliți astăzi, sunt simbolul libertății, democrației și egalității în fața legii. Se caută explicații pentru războiul statuilor. Cred că nu este numai un război împotriva rasismului, ci și un război mascat împotriva culturii europene, a civilizației în general. Nu se vrea neapărat repararea trecutului, este anevoios, dacă nu imposibil, ci ni se arată timpul unui obscurantism și revizionism barbar. Se urmărește ștergerea memoriei sau rescrierea istoriei?
A răsturna o statuie înseamnă a răsturna istoria? Mai greu de crezut!
