Pentru mine, Hoteni este satul din oglindă. Din fragedă pruncie, până în ziua de astăzi, din târnațul casei mele din Desești, ori de pe colnicul de la Valea Sasului, privirea mi-o roteam dinspre Gutâi spre Pădurea Crăiască, având în centrul peisajului satul Hoteni. Am sentimentul că de-o viață, parte din sufletul meu locuiește în așezarea prăvălită pe dealul molcom, străbătut de drumul care armonizează casele și oamenii.
Satul Hoteni mi-a rămas și vama prietenoasă în repetatele călătorii spre Târgul de la Ocna Șugatag. Neapărat era ziua de joi. Plecam de acasă, pe calea ferată. Coboram prin grădina lui Petrea Moașii, treceam drumul național spre Podul de la Vădulat de peste râul Mara. De aici, pe o cărare de aloagă (de picior), străjuită de arini, ajungeam în Ulița Pietrișului din Hoteni. Pe drumul de costișă înaintam spre Târg. Din vârful Hoteniului se deschide splendida panoramă a unei părți din Maramureșul Istoric, având ca străjeri câțiva munți. În dreapta, Creasta Cocoșului, în față Sermeteșul, iar în stânga, în depărtare, Pop Ivanul.
La poala privirii se răsfiră așezări de pe Valea Marei. Treci peste Valea Dărasca, pentru a ajunge la Târgul de Joi. Am reconstituit acest drum, bătătorit prin vreme, citind lucrarea lui Vasile Tepei, închinată satului natal: Hoteni. Autorul, deși nu este sociolog (este economist), și-a însușit rigoarea alcătuirii acestui gen de lucrare, în care pulsează memoria locului. Pentru a desluși cum trebuie să arate un asemenea demers, am coborât din bibliotecă un studiu lămuritor. Este vorba de „Monografia unui sat” a sociologului Henri H. Stahl, cu o prefață a profesorului Dimitrie Gusti. Cartea a apărut la Fundația culturală regală „Principele Carol” (1937). Părintele sociologiei românești, Dimitrie Gusti, pleda, în urmă cu opt decenii, pentru cunoașterea vieții sociale românești, care era, încă de atunci, o necesitate și, deci, o datorie patriotică, atrăgând atenția că este o misiune grea. „Nu ajunge bunăvoința – spunea profesorul Gusti – oricât ar fi de sinceră, nici dorința, oricât ar fi de puternică, ci e nevoie de străduința metodică, de multă răbdare și de mult sacrificiu, de muncă fără preget, care nu îngăduie nici răgaz, nici descurajare.”
Gusti chema la cercetare și sprijin în cunoașterea lumii satelor, preoți și învățători, medici umani și veterinari, primari și notari. Ei aveau datoria să contribuie la cunoașterea vieții așezărilor în care trăiesc, ori în care s-au născut, prin metoda, îndelung încercată și valorificată, a monografiilor sociologice. Fiecare intelectual al satelor trebuia să fie pătruns de adevărul că salvarea satelor, a regiunii și a țării se află în bună parte în mâinile lui. Se vede că, de pe atunci, satul românesc era în atenția specialiștilor. Gusti mai vorbea despre sinceritatea informațiilor culese direct din teren. Aceste idei monografice erau conturate, cum ziceam, în urmă cu aproape un veac.
Merită amintit că Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti a avut ecou în Maramureș, mai ales prin învățători, avocați, ori țărani cu știință de carte. În manualul său științific, sociologul Henri H. Stahl expune direcțiile de bază ale unei cercetări. Cu mențiunea că monografia, de obicei, este o realizare de echipă. Este o muncă prea grea pentru un singuratic, crede sociologul. Deși, prin vreme, au fost elaborate lucrări împlinite având un singur autor. Cum este cazul de față, al domnului Vasile Tepei.
După citirea lucrării, m-am întrebat dacă este vorba de o monografie a satului Hoteni, sau de alt gen de cercetare? Am chemat în ajutor îndrumarul sociologului Stahl, care conține tocmai etapele pentru ca o lucrare să poată fi numită monografie. După descrierea geografică, și așezarea satului în contextul regiunii, cercetătorul trebuie să stabilească legătura dintre pământ și viața oamenilor. Să întocmească o hartă a așezării. După ce stabilește numărul locuitorilor, în diferite etape ale devenirii satului, să constate tradiția, legătura dintre satul de ieri și cel de azi. Să evalueze contribuția instituțiilor de cultură care primenesc viața sufletească și gândirea oamenilor. În special, rostul școlii și al bisericii, influența unor dascăli, preoți ori a altor săteni luminați la devenirea satului. Apoi, o privire iscoditoare asupra vieții gospodărești completează universul cercetării. Nu poate lipsi rostul agriculturii în viața locuitorilor. Pe lângă cultura materială, trebuie evidențiată și cea spirituală, sugerează sociologul.
Sunt doar câteva repere pentru ca o lucrare să poată primi botezul monografiei. Întorcându-mă la lucrarea de față, constat că Vasile Tepei a parcurs un traseu adecvat pentru a proiecta satul Hoteni într-o viziune monografică. Cuprinsul lucrării stă mărturie. Face o descriere a cadrului natural, rețea hidrografică, flora, fauna, așezarea, tăurile, precum și denumirile locurilor din hotarul așezării. Bogat ilustrată cu date, cu trimitere la documente, este istoria satului. Cu rigoarea reconstituirii, având suport de documentare lucrări de referință, care abordează evenimente din devenirea Maramureșului, lucrarea monografică a domnului Vasile Tepei circumscrie satul Hoteni în vâltoarea secolelor care au marcat și Ținutul Voievodal.
Un episod important și minuțios documentat este cel referitor la viața spirituală a satului Hoteni, unde se ocupă de rolul bisericii și al școlii în viața comunității. Amintind și intelectualii care au luminat satul. Din nou, autorul apelează la documente din arhive, extrage date din lucrări consacrate, dar utilizează și mărturisiri ale unor contemporani care, martori la momente de referință din viața satului, ornamentează fericit structura lucrării. Trece în revistă perioada medievală a satului, apelând la izvoare istorice. Recuperează documentar relațiile din lumea satului dintre nobili, iobagi și jeleri.
Ca un bun cunoscător al satului în care s-a născut, și de care nu s-a depărtat niciodată, descrie ocupațiile țăranului din Hoteni, animalele crescute în gospodărie, stâna și ciurda, inventarul agricol. Făcând parte dintr-o familie cu rezonanțe spirituale, Vasile Tepei depune mărturie despre port, cântec, joc și rolul lor în ceremonia sărbătorilor hotenarilor într-un fel personal. Se apleacă și asupra unor întâmplări și vorbe de duh din sat. Ajunge să depună mărturie despre propria experiență trăită printre ai săi, convocând rude, prieteni, consăteni, care completează armonios, prin trăirile actuale, documentul istoric.
Eu m-am convins că această lucrare îndeplinește condițiile unei monografii. Deoarece am pus în cumpănă exigențele sociologului cu izbânda autorului. E adevărat, este truda unui singur om. Subliniez că Vasile Tepei a abordat, în elaborarea acestei monografii, o atitudine distantă față de evenimente, ceea ce dă lucrării un plus de credibilitate. Nu face excese față de celebra sărbătoare câmpenească „Tânjaua de la Hoteni”, ci o pune în ecuație cu rânduielile satului. Autorul a avut parte de o voce lăuntrică neliniștită, dar și de sfătuitori buni.
Îi laud aplecarea asupra documentului din arhive, dar și folosirea fericită a martorilor trăitori de vreme apropiată. În această lucrare am auzit vocea istoriei, dar și horile tulburătoare ale celebrului Grup „Iza”, din Hoteni (condus de Ion Pop), în care mă regăsesc, fiind ultima redută a muzicii dintr-un Maramureș vechi, ținut care se perindă acum spre alte zări. E nevoie să știm de unde venim și încotro mergem. Dar mai ales cu ce rămânem. Și de aceea lucrarea lui Vasile Tepei este de luat în seamă. Este parte din memoria acestui loc numit Hoteni. De acum înainte, din târnațul casei părintești din Desești, mă voi uita la satul din oglindă având o carte în mână.
Da, monografia satului Hoteni, scrisă cu drag și răspundere pentru cei ce vin, de Vasile Tepei, fiu al locului. Fiind prima lucrare de acest gen închinată satului Hoteni, fiecare hotenar se poate privi în ea ca într-o carte de citire a neamurilor, a rânduielilor care au întărit istoria, destinul acestui sat maramureșean.
