Perioada aceasta, în care am trăit sub spectrul unui virus invizibilă, dar care, se vede, ne arată pe noi, oamenii, așa cum suntem, ne-a permis și introspecții: ce face omul în situații de criză; ce sentimente îl încearcă; de ce urăște; de ce nu mai iubește; cât e egoism și cât întrajutorare în acțiunile sale; de ce se înstrăinează; de ce doare singurătatea… și multe se pot înșirui aici.
Astăzi vom vorbi despre patologia urii. Care dă în clocot! Urâm că stăm în casă, urâm vecinii, urâm sistemele, căutăm nod în papură la orice, ne urâm până și pe noi înșine. Așa încât, stai să te întrebi dacă ura este o emoție, sau o decizie conștientă. Și ajungi la concluzia că ura este un lucru pe care l-am învățat. Și l-am învățat bine! Iar când ura care se revarsă devine colectivă, trebuie să ne întrebăm spre ce se îndreaptă societatea omenească? A ajuns, oare, omul contemporan la incapacitatea de a înțelege, accepta și adapta la nou? Familia nu mai e la modă, biserica e privită ca un focar de infecție, educația e perimată, ideologiile sunt depășite. Viața este rănită. Iar ura nu e altceva decât produsul unei vieți rănite.
Retrăim, parcă, vremurile în care se lupta din greu pentru crearea omului nou. Și acesta, iată, a apărut. Născut din ură și răzbunare. Nimic nu-i mai face plăcere! Îl deranjează totul! Ucide, rănește, trăiește fără iubire de semeni, ci doar pentru putere.
Uitând că ura față de aproapele tău este moartea sufletului.
