- prăznuirea Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş •
Vineri, 23 aprilie 2020, de la ora 10,00, Izvorul Tămăduirii, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a oficiat Sfânta Liturghie Arhierească în Paraclisul Episcopal cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din incinta Centrului Eparhial din Baia Mare, în fruntea unui sobor de preoți și diaconi alcătuit din Arhim. Dr. Casian Filip, consilier eparhial social-filantropic și misionar și mare eclesiarh al Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” din Baia Mare, Pr. Adrian Morar, referent în cadrul sectorului social-filantropic și misionar, Arhid. Teodosie Bud, consilier economic, Arhid. Ionuț Todorca, secretar eparhial.
Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de Arhid. Vlad Verdeș, inspector pentru catehizarea tineretului, Dic. Lucian Burnar de la secretariatul Episcopiei, teologul Onuț Păcurar, responsabilul magazinului bisericesc din cadrul Centrului Eparhial.
Cuvântul de învățătură
Preasfințitul Părinte Episcop Iustin s-a referit, în prima parte a cuvântului, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii și la Maica Domnului, cea mai mare între sfinți, căreia îi este dăruită această sărbătoare, vorbind despre felul cum a apărut și despre istoricul ei. În această zi, în toată țara noastră, în special în mănăstiri, este sărbătoare, trecută cu cruce roșie în calendar, pentru că foarte multă lume are evlavie la Maica Domnului, iar multe biserici au acest hram. În toate bisericile și la toate mănăstirile este zi de mare sărbătoare. Astăzi se sfințește aghiasma mică, pe care o duc credincioşii acasă.
Apoi Preasfințitul Părinte Episcop Iustin s-a referit la Sfinții zilei: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei și la Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș, ocrotitorul Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, al Seminarului Teologic din Baia Mare, Episcop maramureșean martir pentru credința ortodoxă, făcând un scurt recurs la istorie.
„Biserica lui Hristos din Maramureș a mers pas la pas cu Biserica poporului român, Biserica Ortodoxă, a spus Preasfințitul Părinte Episcop Iustin. În același Duh a lucrat și aceeași lumină a Evangheliei a primit-o, a păstrat-o, a propovăduit-o, a sporit-o și a răspândit-o în sufletele oamenilor, în familiile credincioșilor, în comunitățile din satele binecuvântate ale Maramureșului, care nu era atât de mic cât este acum. Maramureșul Voievodal este o provincie românească, nu este un județ. De aceea, provinciile românești sunt pomenite așa: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Maramureșul este un ținut care a avut slava și gloria lui în istorie, care i-a venit de la Dumnezeu și de la statornicia, de la voinicia, de la vitejia, de la dârzenia locuitorilor, care, devenind creștini, pe lângă faptul că erau eroici, au devenit și martiri sau mărturisitori ai lui Hristos. Viața bisericească organizată în Maramureșul Voievodal este străveche. A mers pas la pas cu viața bisericească organizată a poporului român. Părintele Academician Dumitru Păcuraru spune că Episcopia Maramureșului este una dintre cele mai străvechi Episcopii din Transilvania. Este soră cu Mitropolia Bălgradului. Adică Mănăstirea Peri, stavropighie constantinopolitană, ctitorie a Drăgoșeștilor, care, la 1391, la cererea fiilor lui Dragoș, Balc și Drag, devine stavropighie constantinopolitană, cu primul său egumen sau stareț, Cuviosul Pahomie, și unde Constantinopolul, la cererea voievozilor, a trimis și episcopi. Cuviosul Pahomie avea atribuții cvasiepiscopale, dar nu a fost Episcop niciodată, dar era nevoie în această parte de lume de Episcop. Istoria consemnează numele episcopilor locali, episcopilor de țară sau hors episcopi. Nu aveau reședință în mediul urban, în orașe, în cetăți, ci rezidau prin mănăstiri, prin schituri, pentru că românii erau persecutați, Transilvania era ocupată, era sub stăpânire maghiară. Românii nu aveau voie să-și dezvolte civilizația și cultura lor. Și atunci, ei, ca să-și conserve valorile, tradiția, credința, au rezistat în acest fel. Cu episcopi locali, cu episcopi călători, cu episcopii călătoare, care se mutau dintr-o mănăstire în alta, dintr-un schit în altul. Sunt cunoscuţi cu numele şi Istoria Bisericii din Maramureş de Nuţu Roşca, ce adună foarte mult material, multe documente, inclusiv documentul emis de Patriarhia de Constantinopol şi semnată de Patriarhul de atunci Antonie, emisă la 16 august 1391, le consemnează. Deci, mănăstirea aceasta, care, desigur, nu s-a înfiinţat atunci, atunci a fost pecetluită şi a devenit stavropighie, ea poate are rădăcini mai vechi, este soră cu Mănăstirea Râmeţi. În jumătatea secolului al XIV-lea aceste două mănăstiri existau. Sfântul Ghelasie de la Râmeţi, Arhiepiscopul Bălgradului, care a sihăstrit şi a vieţuit prin Munţii Râmeţului şi la mănăstirea existentă atunci, a fost contemporan cu Mănăstirea Peri. Aceste două mănăstiri au strălucit. Două Episcopii erau în Transilvania: cea de la Geoagiu-Râmeţi şi cea de la Peri Maramureş. Acestea sunt primele episcopii, cele mai străvechi în pământul românesc al Transilvaniei. Un şir de Ierarhi, de 30 de episcopi mărturisitori cunoscuţi cu numele, care au păstorit în Maramureş, în diferite locuri mănăstireşti şi schituri, unii au păstorit de la Bălgrad (de la Alba Iulia de azi) şi peste Maramureş. Sunt 30 la număr, cunoscuţi cu numele. Un şir de episcopi mărturisitori, care păstoreau 3-4-5 ani şi, datorită stăpânirii străine şi vitregiilor ei, dispăreau, fie erau întemniţaţi, fie erau persecutaţi şi plecau în Moldova sau Ţara Românească, însă poporul a rămas consecvent şi dreptcredincios. Un popor voievodal. Un popor pe care nu l-a putut nimeni abate.”
În continuare, Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a vorbit despre viaţa Sfântului Iosif Mărturisitorul de Maramureş:
„Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş a fost un sfânt mare, un mare mărturisitor şi un mare apărător al poporului lui Dumnezeu şi al dreptei credinţe, a spus Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin. El a fost dintr-o familie nobiliară bogată, un nobil, cu rădăcini până la 1450. A fost un preot căsătorit. Un preot nobil. I-a decedat soţia şi drept urmare, fiind un om foarte evlavios şi navând copii, s-a retras într-o mănăstire din Maramureş, unde erau foarte multe astfel de locaşuri de cult. La 1690 acest preot nobil, retras în mănăstirfe şi, între timp, călugărit, care şi-a păstrat numele de Iosif, a fost chemat de preoţimea din Maramureş, în vremuri foarte tulburi, când calvinismul încercase să schimbe dreapta credinţă prin forţa autorităţilor maghiare, a fost chemat la epiescopat. Şi a venit o altă încercare mare pentru poporul român şi pentru credinţa lui ortodoxă strămoşească, şi anume Imperiul autro-ungar. Curtea de la Viena pierzând foarte mulţi credincioşi catolici prin trecerea la protestantism, a încercat să recupereze pierderile, printr-o politică religioasă de stat, atrăgând la unire cu Biserica Catolică popoarele ortodoxe, iar noi, Transilvania, făcând parte din Imperiul austro-ungar, atunci s-a încercat atragerea românilor la unirea cu biserica Romei. Românii nici nu vroiau să audă. Episcopii de la Alba Iulia şi Maramureş au fost persecutaţi. Sfântul Iosif Mărturisitorul a fost ales de preoţii din Maramureş Episcop la 1690, exact în frământările acestea mari şi a fost hirotonit de marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, care se găsea în pribegie datorită frământărilor şi luptelor pentru tron din Moldova. A plecat în pribegie în Polonia şi a luat cu el şi Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Lângă racla Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava a făcut legământul că nu va trăda Ortodoxia. Că nu va trăda dreapta credinţă. Că nu va trăda poporul şi legea strămoşească. A ţinut mai multe soboare, însă lupta de atragere a românilor la unire cu Biserica Romei a continuat şi s-a intensificat.”
„La 1700, Atanasie Anghel, care era mitropolit la Bălgrad, împreună cu 38 de protopopi, au cedat în urma unor promisiuni că vor scăpa de iobăgie, că vor păstra legea, calendarul, crezul, săbătorile, posturile aşa cum sunt, a precizat Întâistătătorul Eparhiei Maramureşului şi Sătmarului. Nicolae Iorga spune despre Atanasie Anghel că documentul pe care l-a semnat este cel mai josnic act de trădare pe care l-a făcut un vlădică de neam român. Cel mai dezonorant. Cel mai cumplit act de trădare. Sfântul Iosif a fost chemat şi el la Viena, la 1701, ca să adere la unirea cu Roma. A dat nişte răspunsuri în faţa cărora nu a putut sta nimeni în faţa lui. Avea înţelepciunea Duhului Sfânt. L-au trimis din nou acasă şi i-au interzis să mai fie păstor. Păstorise 10 ani. S-a întors acasă şi la 1705 a fost chemat la Sibiu de guvernul care conducea Principatul Transilvaniei, a fost judecat, condamnat pe nedrept şi închis. Datorită dârzeniei maramureşenilor şi revoltei pe care au pornit-o, i-au dat drumul. S-a întors acasă în Maramureş, dar n-a putut să ocupe scaunul de episcop. Dimpotrivă, din nou a fost chemat în faţa unei judecăţi şi a fost închis, pentru o perioadă, în celebra şi cumplita închisoare de la Hust, construită de Maria Tereza, şi tot la revoltele maramureşenilor, care nu acceptau ca păstorul lor, fără vină, să fie condamnat şi închis, iar i s-a dat drumul, tot fără portofoliu, fără să-i dea dreptul să-şi ocupe scaunul. A fost eliberat, dar nu i s-a mai permis de către autorităţi să fie Episcop cu drepturi depline. A continuat el să fie episcop, să slujească, să le vorbească preoţilor, să-i sfătuiască, dar n-a avut drepturi depline recunoscute de Curtea de la Viena. Aşa a pătimit Sfântul Iosif Mărturisitorul, acest mare sfânt, pe care-l sărbătorim astăzi, apărând dreapta credinţă. El s-a stins din viaţă bătrân, după ce a reuşit, pentru o scurtă perioadă de timp, câteva luni, în 1711, să reocupe scaunul episcopal, însă s-a stins din viaţă bătrân şi rănit la suflet şi cu trupul istovit şi nu i se cunoaşte, ca şi lui Moise, locul mormântului său. A rămas o taină. Dar a rămas rugul, care nu se mistuie: credinţa.
Cuvântul Preasfinţitului Părinte Episcop Iustin s-a referit în continuare la păstrarea credinţei strămoşeşti de către maramureşeni:
„Datorită dârzeniei, dreptei lui credinţe, legământului pe care l-a făcut la racla Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în faţa Mitropolitului cărturar Dosoftei, Sfântul Iosif Mărturisitorul n-a semnat niciun document în legătură cu uniaţia. Datorită faptului că n-a semnat niciun document, maramureşenii n-au cunoscut unirea cu Roma. Când vine generalul Bukov în Transilvania, la 1762, trimis de Maria Tereza ca să vadă ce-i cu unirea, constată că românii au rămas tot cum au fost. Câteva procente, cam 5% dacă trecuseră la uniaţie, restul erau ortodocşi. Şi a zis Maria Tereza că mănăstirile sunt problema. Sunt adevărate cetăţi, bastioane ale dreptei credinţe. Trebuie să le distrugem. Şi atunci a pornit acel atentat la identitatea şi credinţa noastră. Culmea, că a venit din partea altor creştini. E foarte greu să înţelegi: creştinii să-i suprime pe alţi creştini. Au distrus 150 de mănăstiri şi schituri. Cele de piatră cu tunurile şi celor de lemn le-au dat foc, le-au aprins. Mare durere a fost. Credincioşilor li s-au pregătit închisorile şi spânzurătorile. Ori treceţi la uniaţie, ori muriţi. N-au avut de ales. Cu toate acestea, maramureşenii n-au cedat. Dimpotrivă, viaţa bisericească a continuat şi Părintele Păcuraru menţionează pe ultimul Episcop ortodox cunoscut cu numele în Maramureş, alt nobil: Gavriil de Bârsana, care a păstorit la 1739, în vatra Mănăstirii Bârsana de azi. După Gavriil de Bârsana, 198 de ani maramureşenii nu au mai avut voie să aibă episcop de legea lor, ortodox. Nu a permis stăpânirea străină. Toate bunurile au fost preluate de Curtea de la Viena, în 1790. În 1937, s-a reînfiinţat Episcopia Maramureşului. Ceea ce a sădit Sfântul Iosif Mărturisitorul a rămas. Cărbunii au rămas în vatră. Credinţa a rămas în popor. De ce? Pentru că a fost un act samavolnic, de silnicie, nedrept, incorect. Nu i-a întrebat nimeni pe maramureşeni: vreţi să vă abandonaţi credinţa, vreţi să o părăsiţi. Nu i-a întrebat nimeni. S-au trezit pur şi simplu trecuţi la altă religie. Fără să-i consulte, fără să se facă un referendum, fără să-i întrebe cineva. Însemnă că a fost un act nedrept, neconsimţit de popor. De aceea a rămas credinţa în popor în forma ei adevărată, existenţială. Maramureşenii au rămas mărturisitori ai dreptei credinţe ca Sfântul lor Păstor, ca Sfântul Iosif, pe care îl sărbătorim astăzi. Este o istorie îndurerată, îndoliată, o istorie însângerată. Dar Dumnezeu a venit şi a aşezat la loc lucrurile. Faptul că pe Înaltpreasfinţitul Părinte Justinian Dumnezeu l-a inspirat ca atunci când Biserica Ortodoxă a făcut primele canonizări, în 20 iunie 1992, printre cei 20 de Sfinţi canonizaţi, Sfântul Iosif să fie canonizat şi trecut în calendar în rândul Sfinţilor. Şi de atunci şi până în veac să fie cinstit cu marii Sfinţi. În 2005, la propunerea Mitropolitului Moldovei de atunci, actualul Patriah Daniel, a fost trecut în rândul Sfinţilor şi cel ce l-a canonizat, Sfântul Mitropolit Dosoftei. În 2003, în 9 septembrie, în prezenţa celor doi Patriarhi, Teocctist şi Petros al VII-lea al Alexandriei Egiptului, la 30 de ani de arhierie ai Preasfinţitului Justinian, a fost făcută şi proclamarea solemnă a Sfântului Iosif Mărturisitorul. De atunci a devenit ocrotitorul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. O icoană vie. O icoană de Ierarh. O icoană în care şi-a îndeplinit făgăduinţele faţă de Hristos şi faţă de Mitropolitul care l-a hirotonit, Sfântul Mitropolit Dosoftei.”
Andrei Fărcaş, redactor la revista „Graiul Bisericii Noastre”
