Corespondență specială din Italia
Până nu demult, ne-am imaginat stăpânii lumii și am fost siguri că nu avem nevoie de nimeni și de nimic pentru a trece cu bine prin viață, uneori chiar fără să ne uităm în dreapta și-n stânga, privind doar înainte, aspirând să ajungem cât mai departe, dar concentrându-ne doar pe ceea ce voiam noi, pe ceea ce puteam sau nu puteam noi. Ne-am transformat astfel în niște ființe singure, mereu în concurență cu alții, fără dorința de a ajuta pe cineva, fără dorința de a lucra în echipă, pentru că asta ar fi presupus să ținem cont și de părerile altora, să le respectăm, să ne punem în joc și să ”riscăm” ca cineva să se dovedească a fi mai bun decât noi, iar noi nu doream asta.
S-au schimbat vremurile, liniștea pe care am avut-o nu o mai avem, siguranța zilei de mâine e cam firavă, dacă nu ne-a dispărut chiar, suntem lipsiți de unele bucurii pe care le aveam prin limitarea libertății noastre de mișcare, a libertății noastre de a simți în general căldura umană. Din frică, lumea este obligată să se comporte nefiresc, să păstreze distanța, să renunțe la o strângere de mână sau la o îmbrățișare, lucruri care acum par să ne lipsească și pe care probabil doar acum am început să le prețuim.
În orice caz, în aceste momente când am ajuns să luptăm toți împotriva unui dușman invizibil și foarte puternic, ne-am dat seama mai mult decât oricând că nu suntem siguri de cât timp vom mai călători prin viața aceasta, care ne-a fost dăruită și care în orice moment ne poate fi luată. De aceea, să avem azi aspirații mai mari decât de a ajunge cu bine la capătul acestei pandemii este aproape imposibil. Acum am început să ne mulțumim cu puțin, să redescoperim lucrurile mărunte și să apreciem mai mult căldura umană, să fim mai buni. Ne-am convins că nu putem trăi singuri, că avem nevoie de alți oameni, ne-am dat seama că făcând echipă cu cineva ne putem simți mai puternici, că așa avem mai mult curaj.
Copiii au început să deseneze și să afirme prin desenele lor că ”totul va fi bine”, iar noi am ajuns la concluzia că avem nevoie acum să credem în asta și am înmulțit mesajul lor. Cei mari au început să iasă pe la balcoane să cânte împreună cântecele care le aminteau de vremurile liniștite și ne-am dat seama că și lucrul acesta ne dă putere, ne dă speranță, mai ales dacă e făcut de un număr mare de oameni în același timp. Ne-am oprit apoi din a face asta pentru că ne-am speriat de numărul impresionant de persoane care au fost răpuse de cea mai crâncenă boală a zilelor noastre din respect pentru cei plecați într-o lume mai bună, dar am făcut-o tot împreună.
Medicii și asistenții au început să se sacrifice pentru a ajuta cât mai mulți oameni, să se întoarcă la muncă din pensie sau din concediu, de bunăvoie, și oamenii au început să fie alături de ei trimițându-le mesaje de încurajare și mulțumindu-le, la fel cum au făcut cu vânzătorii, camioniștii, voluntarii și toți cei care în aceste zile și-au continuat munca pentru a ne dărui ceva nouă, tuturor. Când aceștia au transmis ideea că sunt în prima linie dar le lipsesc cele mai elementare lucruri pentru a fi în siguranță, iar oamenii obișnuiți și-au adus aminte că au încă o inimă și două mâini cu care ar putea să ajute, s-au pus la muncă și au dăruit măști celor care nu au avut, au cumpărat alimente și le-au dus celor care nu s-au putut deplasa, au dăruit alimente celor care nu au putut să-și cumpere singuri.
Persoane de naționalități diferite au început să se înțeleagă mai bine, au văzut că se sacrifică împreună, că muncesc împreună pentru a da o mângâiere celor care aveau nevoie de ea, că se pun la dispoziția celorlalți cu aceeași dorință de a face bine și au încetat să mai vadă diferențe, au început să vadă ceea ce-i unește, nu ceea ce-i desparte. Au înțeles că suntem oameni toți. Mai toate persoanele au început să vibreze deodată și la durerea celorlalți, nu numai la a lor, au început să sufere pentru țara de adopție la fel ca pentru țara mamă, să-i doară pentru durerea străinului ca pentru durerea proprie.
Am descoperit mai toți solidaritatea, acea trăsătură a oamenilor care a existat în diferite forme în comunitățile mai mici, la sate de exemplu, și care s-a pierdut apoi la oraș, unde oamenii se cunosc mai puțin sau deloc. Am redescoperit trăsătura aceea care ne face să fim oameni și probabil că este partea bună a zilelor noastre, dacă acceptăm că în orice lucru rău există și o parte bună. Vom vedea dacă vom avea capacitatea de a o păstra atunci când lucrurile se vor mai limpezi și situația în care suntem azi va fi alta.
Lucia Ileana POP
