Maramureșul a fost norocos că l-a avut oaspete pe Nichita Stănescu. El, poetul care a avut menirea de a primeni limba română cu viziuni lirice și filosofice cu amprentă personală. A fost mai interesat de idee decât de sentiment. Era preocupat de disciplinele riguroase ale spiritului. Interesul pentru poezia lui nu s-a stins. Ba din contră, am asistat la fenomenul de așezare valorică. Critici prestigioși au afirmat că, prin esența liricului, el se apropie de Eminescu și Blaga, prin forța inovației, se apropie de Arghezi, iar prin capacitatea de abstractizare, de Ion Barbu. Obișnuia să lărgească unele cuvinte, ori să taie aerul cu finalul unui vers. Înainte de viața reală, visele lui sunau real și incredibil de concret. De altfel, el vizita numai locuri văzute în vise, alese de el, dinainte.
Așa a ajuns și în Maramureș. Despre care mi-a mărturisit cu un prilej deseștean: „Maramureșul este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată”. Evoca spațiul atât de miraculos și atât de splendid sufletește descoperit în Nord. Și aici a fost confiscat de mirajul poeziei. El, Nichita, a deschis drumul spre Maramureș unei biblioteci de scriitori români și străini. S-au adăpostit mai ales sub cerul Deseștiului și al Marmației. El a binecuvântat locul, iar un spațiu sfințit de marile cuvinte se transformă în chemare. Un îndemn la drum. Așa a intrat pe poarta satului Desești, în câteva rânduri, poetul sârb Adam Puslojic. Pe care-l lega de Nichita o prietenie profundă și diamantină, prietenie care l-a obligat pe Adam să devină și poet român. Cu care s-a întâmplat un miracol de taină.
În timpul vieții lui Nichita, el nu a publicat nici un poem scris în românește. În pridvorul casei din Desești, Adam mi-a făcut o mărturisire de istorie literară: „Ca poet român, am avut acest noroc tragic, m-am născut brusc, în Maramureș, unde Nichita fusese abia de două ori după vizitele lui în Serbia”. Iată una dintre fețele norocului că Nichita a călătorit prin Nord. Atunci, Adam mi-a dăruit un poem, scris de Nichita la Belgrad, în 1976, pe care autorul a scris: „proprietate privată și publică a fratelui meu Adam Puslojic, 5 aprilie”. Lectura poemului m-a întors în timp, prin martie 1980, în sala căminului cultural din Finteușu Mare, unde Nichita era invitat al celebrului cor bărbătesc. În fața sătenilor, colo către miezul nopții, poetul a recitat în stilul lui inconfundabil tocmai această bijuterie lirică cu un destin aparte.
Poemul nu a fost publicat, la noi, în timpul vieții lui. Ni l-a dăruit ulterior, Adam. Acum, manuscrisul se află la Academia Română. Este o rugare către Cel de Sus pentru protejarea poporului român. Titlul poeziei – „Fiind și strigând”. Care începe precum mâinile în semn de rugare: „Doamne, apără poporul român./ Ai grijă de el și/apără-l!/ El este al tău/ cu blândețea lui de miel/ și cu răbdarea lui de taur/ cu omenia lui/ de floare de zăpadă/ ce se vede pe geam, Doamne,/ pe fereastră și pe libertate./ Doamne,/ Poporul meu nu se spală de mine!/ Eu nu mă spăl/ de poporul meu./ Poemul nu se termină aici, și este ușor de bănuit de ce nu a putut fi publicat, la noi, în vremea lui Nichita.
Atunci, în puterea nopții, nu știam că aproape, un om preocupat de memoria locului, profesorul Andrei Dragoș, a înregistrat discret poemul și o parte din discursul poetului. Printre altele, Nichita a spus: „Limba română nu poate fi mușcată. Nu este de unde să fie mușcată. Pentru că dânsa este patria noastră și patria spiritualității noastre. Întrânsa ne înțelegem noi între noi. Și uneori nici nu avem nevoie de ea dac-o avem. Dintr-un colț de ochi, cu condiția însă s-o avem. Unitatea limbii românești și limba română e singura avere a poporului român. Atâta ne-au lăsat moșii și strămoșii noștri. Dar ce mult!”
Mărturisea poetul că, atunci, în Maramureș, s-a întâlnit cu inima României, cu spațiul mioritic și cu sufletul neamului. La Desești, la Sighetul Marmației, Bogdan Vodă, Săliștea de Sus, Borșa ori Săpânța. Da, acolo, la Cimitirul Vesel, Nichita a formulat sintagma râsu-plânsu, care apoi s-a rostogolit în vorbirea curentă și puțini știu de unde a plecat. Cum spuneam la început, Maramureșul a fost norocos că l-a avut oaspete pe Nichita Stănescu. Dar nici Maramureșul nu a rămas dator memoriei poetului. Scris-am aceste rânduri pentru ziua de astăzi, 31 martie, deoarece este ziua când a venit Nichita pe lume. Iar poemul amintit aici, parcă a fost scris pentru aceste vremuri extrem de încercate și pentru noi.
Zic precum poetul: „Apără, Doamne, poporul român/ și nu te spăla de el!” O rugare pentru vremi de restriște. Dar nu numai.
