Se apropie miezul nopții, închid televizorul, pentru a mă proteja, dacă se poate, de avalanșa de știri despre primejdia care nu are astâmpăr. O febră mondială, de origine mai puțin cunoscută. Brusc, au apărut vraci care dezleagă enigme, oameni politici care se pricep la medicină, dar mai ales cronicari de o zi, care sunt autori de isterii. Ei dețin adevărul despre boala care se extinde peste lume. Și România este sub lupa observației medicale. Românii sunt puși într-o situație inedită. Mulți dintre ei nu știu cum să reacționeze în aceste împrejurări cu care nu s-au întâlnit niciodată. Se împotmolesc în reacții. Unii din stângăcie, alții dintr-o încăpățânare care face rău colectivității.
Am decupat câteva clișee mizerabile, transmise în direct, în care aceiași provocatori de isterii pun etichete negative poporului român. Nici nu-mi vine să le reproduc. Nu cu denigrări poți crește moralul oamenilor, de care au atâta nevoie acum. Văd și eu haiducii izolate, de prost gust, care nu au ce căuta în vremi de cumpănă, chiar dacă ne cutreieră disperarea. Mai ales în vămi terestre și aeroporturi. Calmul și înțelegerea ne pot face să depășim această criză care ne încearcă. Care se suprapune pe criza economică ce bântuie planeta. Aproape este și criza emigrației.
România este într-un război nevăzut. Nu cu o armată inamică, ci cu o molimă care a produs o psihoză greu de vindecat. Granițele se închid într-o Europă Unită. Cuvântul solidaritate nu s-a revigorat. Este o mișcare browniană de oameni afectați și dezorientați. Parte dintre români se întorc spre țara de obârșie. Virusul ne-a crispat relațiile. Fără îmbrățișări, fără săruturi, fără mângâieri. Am învățat o nouă distanță umană. Nu vom uita niciodată acest fatidic început de an 2020. Nimeni nu mai tânjește după Italia. Țara este în carantină. Mi-am amintit de Decameronul lui Boccaccio, în care este vorba despre zece tineri – șapte fete și trei băieți – care se hotărăsc să părăsească Florența, orașul lovit de teribila pandemie de ciumă, rămasă în istorie sub numele de moartea neagră.
Cine a citit cartea știe că s-au retras într-o casă de la țară, unde într-o relativă izolare, ca să treacă vremea, își spun povești. Vorbesc despre ipocrizie, corupție, incompetența instituțiilor din Florența secolului al XIV-lea. Se părea că cei zece, cu poveștile slobode la gură, se simțeau liberi în carantina lor. Putem învăța din această întâmplare medievală că izolarea voluntară te poate pune într-o neașteptată condiție de libertate. Scapi de constrângerile lumii civile, dar și de virus. Actuala epidemie, devenită pandemie, amenință sănătatea omului veacului în care trăim. Telefoanele mobile spun alte povești, dau știri care înfioară. Nu știm unde este hotarul dintre realitate și închipuire.
Realitatea este în permanentă mișcare, ne îmbogățim vocabularul cu cuvinte care exprimă starea de urgență. Cum ar fi izoleta. Corpul masiv al teoriei conspirației este extrem de generos. Realitatea o vedem cu ochii, cât o vedem, fluxul de știri ne înfioară. Jocul imaginației parcă ne-ar alina emoțiile confuze. Misteriosul manipulator, ca un balaur microscopic, trebuie să-și atingă scopul. Unii au stabilit locul de unde a pornit nenorocirea. Apoi o altă viziune apocaliptică ar rezolva o problemă a umanității. Eliminarea persoanelor în vârstă, care pun în dificultate sistemele de pensii, mi se pare o crimă din coaja informației sinistre. De aceea aceste teorii trebuie asimilate cu mare grijă. Realitatea cea de toate zilele trebuie să ne acapareze atenția.
Sunt praguri cotidiene care trebuie trecute. Suntem martori, și în Baia Mare, la o febră a cumpărăturilor. Pe care nu mi-o explic până la capăt. Restricțiile din instituții sunt necesare în condițiile în care nu știm de unde vine viscolul. Se construiesc formulări care pun lumea pe jar. Pandemia declarată de Organizația Mondială a Sănătății ar fi un înlocuitor al unui război clasic devastator. Nu fac parte dintre alarmiști. Cu rațiune și răspundere pentru ceea ce văd și aud cred că disperarea nu este o soluție. Nu vă pot trimite la opera lui Boccaccio că e prea departe. Sever Voinescu scrie că, în Franța, de când cu coronavirusul, au explodat vânzările romanului „Ciuma”, de Albert Camus. Cei pasionați de adrenalină comandă „Jurnal din anul ciumei”, de Daniel Defoe.
Da, cu molima nu-i de glumit. Să căutăm rezerva de destindere. Așa că vă spun o glumă a lui Marco al nostru, locuitor al Americii. Într-un dialog de la distanță, Marco vrea să vadă dacă știm… unde s-a semnat Declarația de Independență a Statelor Unite? Dăm din umeri! Ne lămurește Marco: în josul paginii! Și-și continuă lectura!
