Timpul n-a mai avut răbdare – vorba lui Marin Preda – cu poetul din Finteușu Mic, ca să-și vadă publicat cel de-al cincilea volum de versuri.
Remarcabil baladist contemporan, Ioan Voicu nu știa prea multe: doar arta versificării îi era soră și frate. Timid, firav, discret, poetul avea o demnitate inconfundabilă. De-acum, cei care îi vor aminti numele nu vor pronunța altceva decît: „Rău mă dor ochii mă dor /De durerea frunzelor…” (versuri memorabile). „Balada fulgerată de vînt” rămîne așadar în panoplia literaturii române, desigur și prin talentul de excepție al folkistului greu de egalat Valy Moldovan. Masa de scris a lui Ioan Voicu, între ramurile unui nuc bătrîn din grădina casei sale, e de-acum pustie. Cu certitudine, își va improviza o alta, mai trainică, acolo printre stele. Colegii din Cenaclul Scriitorilor – Baia Mare îi vor duce dorul. Îi vor așeza azi o floare și o lumînare pe cruce. Dumnezeu să te aibă în grija sa! Fie-ți țărîna ușoară, bătrîne baladist!”
Valeriu Sabău
