Urmare din nr. 9027/2019
Daniel Lazăr este primul jandarm maramureşean, ajuns în misiune în Afganistan. Pe lângă perseverenţa în a se specializa în domeniul unde lucrează, Daniel Lazăr e caracterizat şi de mult curaj, dovadă că în 2011 a participat la prima sa misiune din Afganistan, acolo unde simţi la tot pasul cât de valoroasă e viaţa şi cât de fragilă e, pentru că în orice moment rişti să fii înghiţit de moarte. În 2018 a acceptat o nouă provocare în Kabul, “acel pământ care a înghiţit atâtea suflete”. Daniel Lazăr şi-a îndeplinit cu succes activitatea de pe pământul afgan. În plus, încă de la prima sa deplasare în Afganistan a reuşit să devină un ambasador al României şi al Maramureşului, relatând că, la finalul primei sale misiuni, “toţi cei peste 120 de internaţionali” ştiau ce e “Şomcuta Mare”. Oraşul Şomcuta Mare este localitatea natală a lui Daniel Lazăr. Jandarmul a terminat studiile la Facultatea de Drept și Administraţie Publică din cadrul Universităţii Bucureşti. Din anul 2005 face parte din cadrele Inspectoratului de Jandarmi Judeţean „Pintea Viteazul” Maramureş. Daniel Lazăr a absolvit mai multe cursuri şi stagii de pregătire şi perfecţionare în domenii precum: prim-ajutor, antidrog, arme şi substanţe periculoase sau tehnici de supravieţuire şi răspuns în diferite situaţii, care i-au completat experienţa personală şi profesională.
Deplasare în zona unde a murit un militar român
R: A existat vreo întâmplare care v-a marcat în mod deosebit?
D.L.: Din fericire nu am fost pus în situaţii limită. Chiar urmăream, la începutul lunii septembrie, ştirile cu atentatele din Kabul, când 140 de oameni au fost răniți și 21 au murit, inclusiv Ciprian Ștefan Polschi, militarul român care se afla la volanul unui autovehicul de serviciu când șoferul unei mașini capcană s-a detonat în dreptul lui. Ei bine, prin acea zonă am trecut şi eu în urmă cu câteva luni, moment în care am realizat că în locul lui puteam fi eu. Nu are cum să nu te marcheze astfel de momente.
R: Cum e relaţia cu colegii? Te unesc momentele grele? E mai multă comuniune?
D.L.: Asemenea perioade lungi departe de casă au un puternic impact psihologic asupra ta, pentru că scot la iveală toate „fisurile” psihicului. Există un gând constant și deloc de neglijat, că dincolo de limitele bazei sau în unele cazuri chiar înăuntrul acesteia, există tot timpul cineva care nu te dorește în țara lui și vrea să te vadă mort, fapt care te face dependent de buna relație cu colegii tăi, pentru că de ei poate să depindă siguranța ta și asta clar că leagă prietenii pe viață.
R: Care sunt cele mai grele momente când eşti plecat într-o astfel de misiune într-un loc din care nu ai niciodată siguranţa că te întorci teafăr acasă?
D.L.: Depinde din care punct priveşti lucrurile. Evident dorul de casă şi de cei dragi persistă şi se resimte tot mai puternic de sărbători, atunci când vezi că cei dragi se adună în jurul mesei şi te colindă prin intermediul internetului sau îţi urează să te întorci acasă sănătos şi cât mai repede. Atunci se pune nodul în gât şi încerci să te consolezi cu gândul că mai sunt luni, săptămâni și zile până te alături lor.
R: A fost mai greu de suportat dorul de casă de această dată?
D.L.: Evident că da.
Prietenii pe viaţă, stabilite într-un spaţiu al durerii
R: Ce te învaţă o astfel de experienţă?
D.L.: Pentru cei de acasă, care se bucură de libertatea şi siguranţa de a nu fi omorâţi pe stradă în explozii sau focuri de armă, există filme prin care-şi pot imagina cum este într-un teatru de operaţiuni. Nu atentatele, gloanțele și suferința umană m-au atras acolo, ci felul de a fi al oamenilor. Am trăit într-un mediu atât de plin de cruzime şi de violenţă, încât e paradoxal cum e suficient să bei o cafea cu un străin şi din acea zi să devii prieten pe viață. Asta îţi poate arăta, simultan, ce e mai bun și mai rău în oameni.
R: Acolo aveaţi parte de timp liber? Cum vi-l petreceaţi?
D.L.: Desigur, aveam parte de suficient timp liber pe care, de cele mai multe ori tot împreună cu colegii ni-l petreceam. Zile de naștere, zile naționale ale diferitelor țări, sărbători religioase, seri de film, concursuri de tragere sau de atletism, toate astea făceau ca cei aproximativ 5 mii de oameni din bază să simtă mai ușor misiunea.
R: La întoarcerea în ţară aţi fost chiar recompensat. Ce distincţii aţi primit şi ce sentimente v-au încercat atunci când meritele dvs au fost recunoscute?
D.L.: Cu recompense sau nu, marea bucurie a fost clară: ne-am întors acasă întregi. După ce trece puțin febra asta îți apare și un sentiment de satisfacție pentru distincţia de serviciu pentru “îndeplinirea în condiţii deosebite a misiunilor încredinţate” primită din partea Inspectorului General al Jandarmeriei Române sau medalia pentru serviciu în slujba NATO oferită de Secretarul General NATO, domnul Jens Stoltenberg. Sentimentul de o mare satisfacţie şi mândrie, din păcate de prea puţini experimentat, era acela când, în cazul meu, mă aflam într-o ţară străină şi auzeam intonat imnul naţional. Ca o încununare a activității și pentru recunoașterea contribuţiei aduse imaginii Jandarmeriei Române în afara țării, cu ocazia Zilei Naționale a României am fost avansat înainte de termen în gradul de plutonier ajutant.
R: Aţi mai accepta o astfel de misiune în afara ţării?
D.L.: Din experienţa anilor trecuţi, mi-am dat seama că fiecare misiune e diferită şi provocările pot fi mai mari, lucru care nu mă sperie, însă planurile din viitorul apropiat implică şederea mea acasă, cel puţin pentru o perioadă.
