Intru în Maramureșul istoric dinspre Cavnic și, deodată, în depărtare, se deschide o învăluire de dealuri ușoare ce duc în nord spre Tisa, și dincolo de ea, configurând rotundul unei Țări, una din cele câteva zeci care alcătuiesc Țara Mare a României: Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Sălajului, Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Loviștei, Țara Bucovinei și atâtea altele, Țări cu o identitate proprie, dar care se topește în identitatea unitară a Țării celei Mari: România – Țară de Țări.
E o dimineață devreme de octombrie, mai degrabă picturală decât reală, cu scămoșarea ceții risipite peste dealuri, peste văi, peste sate, drumuri și oameni.
În Desești, intru dinspre Ocna Șugatag, și de departe văd turnul înalt al Bisericii de lemn, monument de arhitectură religioasă, înscris pe lista patrimoniului cultural UNESCO. Un miracol de arhitectură țărănească realizat de oameni simpli, cioplitori în lemn, dar dăruiți cu geniu, cioplitori de rugăciuni înalte până la picioarele lui Dumnezeu. Tot ținutul acesta al Maramureșului e plin de astfel de turnuri de rugăciune care sprijină și pe care se sprijină cerul și văzduhul.
Ulița care urcă spre Biserică e mărginită de porți sculptate în lemn, porți monumentale, pe care cioplitorii au coborât Soarele și Stelele, Ziua și Noaptea, întreg universul nesfârșit și de necuprins, alcătuirea dintru început a Lumii. Ca să înțelegi toate acestea, trebuie să vezi mâna aspră și noduroasă a cioplitorului aplecat deasupra lemnului ca să caute și să scoată din el fior poetic și filosofic adânc.
Drumul spre Biserică trece prin cimitir, printre cei plecați să-și doarmă somnul de veci, vegheați de umbra lăcașului sfânt, în care au fost botezați, au fost cununați, și unde, la rândul lor, și-au botezat coconii, i-au însoțit la altar pentru cununie. Femeile curăță mormintele, crucile de lemn și de marmură, așa cum în preajma sărbătorilor mari primenesc casa de dinainte, casa-altar. Fac toate acestea cu gesturi ușoare, de mângâiere, tot așa cum mâinile celor de sub cruci le-au ocrotit și mângâiat copilăria, tinerețea și în cele din urmă trecerea la cele veșnice.
E atâta liniște în jur că aud cum turla Bisericii suie în cer.
Zi mare, zi de sărbătoare la Desești: întâlnirea fiilor satului. Dar mai presus de aceasta, e întâlnirea cu un fiu al satului, P.S. Teofil Roman, ierarhul românilor plecați la muncă în margine de continent, în Spania și Portugalia, locuri de unde în urmă cu două mii de ani a venit să cucerească Dacia cea bogată împăratul Traian, ca mai apoi să o părăsească, dar nu înainte să ne lase o limbă, un nume și un certificat de naștere ca popor pe Columna lui Traian. În chiar inima capitalei Imperiului Roman, Roma.
E greu să înțelegi pendularea aceasta dureroasă a popoarelor de la un capăt la altul al Europei, sau peste mări și țări. Doar un sigur loc își poate revendica condiția unică, cel pe care-l numim simplu ACASĂ. Acasă nu poate fi decât un singur loc pentru oricine, restul sunt domicilii.
Satul se întâlnește cu cei de acasă și cu cei veniți acasă de departe, de la mii de kilometri, din locuri unde clasicul adagio latin Ubi bene, ibi patria e înlocuit cu unul de supraviețuire Ubi panem, ibi patria.
Un cerc de uliți urcă spre locul de rugăciune, către care oamenii, bărbați, femei, coconi, pășesc într-o solemnitate gravă, din care se aud doar strângerile de mână și salutul de întâmpinare: Lăudat fie Iisus! În veci fie lăudat!
În fața acestei realități, te întrebi dacă satul mai e sat.
Poetul Gheorghe Pârja, ca orice poet, crede cu încăpățânare în viitorul satului. Drept dovadă, organizează aici un festival mare de poezie, și scoate și această cronică a satului. La fel, crede și părintele Ioan Ardelean, un Popa Tanda contemporan, din stirpea preoților luminători de țară. Mai în jos de biserică locuiește un alt fiu al satului, artistul plastic-restaurator Mihai Covaci, care a început să ridice un sat mic în satul mare, ca să salveze peste timp memoria satului mare.
În Anul Omagial al Satului Românesc, mă întreb înfiorat: Început sau sfârșit de destin pentru satul românesc?!
Ion Onuc NEMEȘ
