La manifestările literare de la Sighetu Marmației și de la Desești, din acest an, am avut bucuria să primim în ospeție culturală scriitori din localitatea Uzdin, din Banatul de Sud. Pașii nu m-au purtat încă pe aceste meleaguri, deși așezarea este la un pas de România, fiind leagănul culturii românești din Voivodina. În schimb, confrați maramureșeni păstrează o legătură strânsă cu spiritul românilor din Uzdin. La Desești l-am reîntâlnit pe jurnalistul și scriitorul Vasile Barbu, premiat la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației din acest an, o mai veche cunoștință a mea de la întâlnirile literare din țară. Este o legendă vie a grijii pentru promovarea culturii românești prin: publicații, festivaluri, ori înființarea Casei Românești de la Uzdin.
Cei aproape 3.000 de locuitori, într-o proporție covârșitoare români, își consolidează identitatea prin instituții în care pulsează energia unui prezent revelator, dar și fluxul memoriei acestor locuri. Biblioteca românească „Petru Mezin” are peste 7.000 de volume, un muzeu etnografic ocrotește un trecut ilustrat prin documente și obiecte care le-au aparținut unor eroi născuți în Voivodina, care au luptat pentru păstrarea ființei naționale în cele două războaie mondiale. Școala poartă numele Sfântului Gheorghe. De un sfert de veac, la Uzdin are loc Festivalul Internațional de Poezie „Cununa de spice”, una dintre cele mai valoroase întâlniri literare din arealul românesc din Serbia, cu participare internațională. Festivitatea de premiere are loc în fața bustului lui Mihai Eminescu. De această onoare s-au bucurat și scriitorii din Maramureș: Vasile Morar, Delia Muntean, Nicolae Scheianu, dar și interpretul Grigore Leșe.
Vasile Barbu îmi dăruiește, în curtea casei părintești, publicația lunară „Tibiscus”, editată de Societatea Literar-Artistică cu același nume, al cărei redactor-șef este. Tibiscus a fost un oraș în Dacia, undeva lângă Caransebeș. Publicația deschide un culoar nimerit, să ajungi la preocupările românilor din Uzdin, Serbia, care, pe lângă eforturile de a-și păstra identitatea prin cultură, formulează și atitudini în acest sens. Așa aflăm despre Declarația Uniunii Românilor din Serbia, referitoare la disciplina opțională în școală – „Limba română cu elemente ale culturii naționale”, adresată autorităților teritoriale și centrale. Dintre cele opt puncte ale Declarației, mi-a atras atenția punctul 5, care constată că „În Serbia toate minoritățile naționale au inspector școlar, excepție face etnia română. Solicităm Ministerului Educației de la Belgrad numirea inspectorului școlar pentru aplicarea programelor în limba română și organizarea concursului pentru acest post.”
Analiza stării de fapt a fost făcută în luna iulie 2019. Am constatat și o preocupare pentru presă în zonă. Am reținut publicațiile „Lumina Toroceană”, redactor-șef Mircea Lelea, și „Maramorac”, președinte, Victor Simu, prezent la Desești și Sighetu Marmației. În Sala „Nichita Stănescu” din Desești am avut un dialog cu scriitorii din Uzdin, cu valoare de istorie literară. După ce le-am povestit despre cele două veniri ale Poetului la Desești, scriitorul Vasile Barbu îmi arată prima pagină a publicației pe care o conduce. Citesc: “Nichita Stănescu a fost la Uzdin”, un articol plecând de la mărturisirea lui Ion Caramitru. Era în 12 februarie 1980. Așa este! A fost la Uzdin o săptămână de zile, fiind cazat la profesorul Alexandru Oprici. Împreună cu marele poet a fost și poetul belgrădean Adam Puslojic și actorul Ion Caramitru. Nichita Stănescu a scris câteva poeme la Uzdin. Marii artiști din România au participat și la vernisajul pictoriței Florica Puia, menționează publicația.
Mie, prezența scriitorilor români din Uzdin, la Desești, mi-a sugerat câteva similitudini între aceste două localități. Ele existau, asemănările, dar nu erau puse pe portativ. Iată, în această toamnă, am descoperit armonia, prietenia și legăturile noastre vechi. Dimpreună cu Vasile Barbu, Victor Simu, Pavel Bălan și Lintu Tămaș, din Uzdin. Chiar prin Nichita Stănescu. De aceea sunt necesare aceste întâlniri în numele poeziei. Așa ne veghează Cuvântul care zidește. Și descoperă asemănări între două așezări românești. Una din Serbia, alta din România, Maramureș. Am trăit un moment important al legăturilor dintre români, care nu s-au pierdut în istorie. Emoționantă este poezia lui Ștefan Silva, din publicația „Tibiscus”, din care am desprins versurile: „Eu sunt orfanul fără țară/ Eu sunt românul cel plecat/ Eu sunt român rămas pe-afară/ Eu sunt român adevărat”. Patetic, dar fără greșeală.
