Era prin anul 1953, când devenisem elev la Şcoala Tehnică Minieră din Baia Mare. Colegii din anii mai mari ne spuneau că după atâta matematică, mecanică, exploatări miniere, vom aştepta cu nerăbdare orele de limba şi literatura română, predate de un dascăl pasionat de materia predată. Vasile T. Doniga era moldovean, născut în 1908 la Tecuci şi era mândru de obârşia lui. Urmase Facultatea de Literatură şi Filosofie (1930-1935) şi i-a avut dascăli pe marii savanţi Ovid Densuşianu, Dumitru Caracostea, Nicolae Iorga. Ei i-au insuflat pasiunea pentru cercetarea limbii române şi adunarea din gura ţăranilor a plăsmuirilor anonime.
Câtă vreme a stat la Baia Mare, profesorul s-a remarcat printr-o bogată activitate extraprofesională, avea preocupări de limbă, a făcut cercetări dialectale la Mocira, Lăpuşel şi Tăuţii Măgherăuş. Materialul adunat a fost publicat parţial în volumul „Lexic regional”, apărut în 1960. Dar pasiunea lui de căpătâi a fost folclorul. În pauze sau după ore, noi, elevii de la ţară, îi dictam piese de folclor auzite de la părinţi sau de la oamenii din sat. Cu ajutorul elevilor, a adunat material din mai multe regiuni ale ţării: Ţara Oaşului, Năsăud şi Maramureş, publicat în volumul „Poezii populare din Oaş, Maramureş şi Năsăud”, apărut în 1962. În 1980, a publicat la Editura „Minerva” valoroasa colecţie „Folclor din Maramureş”, bine primită de către specialişti de seamă: Mihai Pop, Nicolae Constantinescu. Rezultatul cercetărilor de limbă şi folclor le-a materializat în numeroase comunicări susţinute în cadrul Societăţii de Ştiinţe Filologice, unele publicate.
Dascălul avea o personalitate aparte. Era temeinic pregătit, cu tact pedagogic şi foarte inventiv. Era şi un foarte bun şi talentat povestitor, moştenind sfătoşenia moldovenească. Parcă îl aud şi acum cum ne introducea în lecţia despre Ion Creangă. „Şi-acum ţineţi-vă bine. Io dau drumul sufletului meu să povestească”. Am fi stat multe ore în şir să-l ascultăm, căci ne fascina cu darul povestirii. Era şi poet nedeclarat. Când profesoara de muzică Olga Crişan a compus imnul Şcolii miniere, dascălul a scris un text pe măsură.
Cât era de inventiv ne-o dovedea la orele în care ne preda dramaturgia, căci improviza cu noi ad-hoc, pe fragmente din opere, care ne făceau să ne simţim actori. La piesa „O scrisoare pierdută”, în care eu jucam rolul lui Pristanda, maestrul îl interpreta pe Cetăţeanul turmentat. Improvizam dialoguri pe baza schiţelor lui Caragiale: „D-l Goe”, „Vizita”, „Petiţiune”. Erau ore fascinante, care ne atrăgeau şi ne făceau să pătrundem în farmecul literaturii române. Era bucuros când unii dintre colegi, în pauze, mergeau cu încercări literare şi îi solicitau părerea. Pe toţi îi încuraja, deşi prezentau încercări modeste. Odată un coleg, după o decepţie avută în dragoste, a scris un „nou” Luceafăr. Profesorul i-a spus: „Ştii face versuri, dar o capodoperă ca cea a lui Eminescu nu poate fi imitată. Nu ne jucăm de-a imitarea geniului…”
La unele ore se declara deschis împotriva unor interpretări sociologist-vulgare din istoria literaturii. Ne spunea, de exemplu, că „Maiorescu nu l-a ucis pe Eminescu, ci, din contră, s-a solidarizat cu opera lui, publicându-i încă pe când trăia, volumul de «Poesii» apărut în 1884, iar pe Creangă l-a ajutat, făcându-l institutor în perioada lui grea de viaţă.”
Ceea ce l-a făcut şi mai îndrăgit pe dascăl a fost modul în care pe noi, cei atraşi de literatură, ne îndemna să-l vizităm acasă, ca să aprofundăm şi pe această cale probleme de literatură şi de gramatică, căci unii dintre noi visam să ajungem filologi, să-i călcăm pe urme. Acasă, la dascăl, simţeam că facem parte din familia dânsului şi era bucuros să ne spună că opt foşti elevi au urmat filologia. Olimpiadele de limba şi literatura română erau un alt mijloc de a ne stimula interesul pentru literatură, căci le pregătea minuţios, iar lucrările erau discutate, lăudate sau criticate în faţa clasei. Mereu ne îndemna să cumpărăm cărţi, să citim anumite scrieri, pentru a le putea comenta cu dascălul în vizitele pe care i le făceam la domiciliu.
Dar când vizitele noastre erau mai în toi şi pentru noi mai folositoare, a trebuit să le oprim brusc. Părintele nostru spiritual a fost cercetat de Securitate şi dat afară din învăţământ. N-am ştiut din ce motive, dar ele erau cu siguranţă de natură politică. Pentru a-şi întreţine existenţal dascălul s-a angajat pe un şantier, unde a lucrat mai mulţi ani. Vizitele la dascăl, acasă aveam să le reluăm după reabilitarea şi reprimirea lui în învăţământ.
Când i-am adus vestea dascălului că am reuşit la Facultatea de Filologie de la Universitatea clujeană, parcă îl văd şi acum cât de mult s-a bucurat. Mi-a spus, cu lacrimi în ochi, că „că de acum urmează bătălia pentru formarea unei culturi generale, căci ştiindu-mă liniştit are certitudinea că voi fi înfrăţit cu biblioteca”. În vacanţe, când îl vizitam, prima dată mă întreba „cum mă laud cu anul universitar trecut” şi se bucura că totul este bine.
Când discutam despre Eminescu, mereu îmi spunea că poezia preferată a dânsului era „Mortua est” căci „vrând nevrând, ni se va potrivi, odată, la toţi, aşa cum spune poetul: „Făclie de veghe pe umezi morminte, / Un sunet de clopot în orele sfinte, / Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, / Astfel ai trecut de al lumii hotar”. Şi dascălul a trecut de al lumii hotar într-o zi frumoasă de vară, ca sufletul lui mare, în 1987. A trecut modest, aşa cum a fost toată viaţa.
Dacă cineva va scrie o istorie a învăţământului contemporan, se va simţi nevoit să noteze într-un loc: A fost odată un dascăl şi acesta nu a semănat şi nu va semăna niciodată cu nimeni!
prof. Pamfil BILŢIU
