În vremile când, întocmai cu Apostolii, Sfântul marele Împărat Constantin a început a lăţi sfânta credinţă prin toată lumea, atunci şi în ţara goţilor, de partea stângă a râului Dunărea, bunăcredinţa sfântă a răsărit ca o lumină din întuneric. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi luminarea Sfântului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întâiul sinod din Niceea (325) şi a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mâna, acela şi pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea veche, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei credinţe şi înmulţirea neamului creştinesc în mijlocul pământului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pentru că a îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creştini şi să piardă pomenirea lor din pământul său.
În vremea aceea s-a întâmplat o dezbinare a goţilor având război între dânşii, că despărţindu-se în două, o parte avea un povăţuitor, anume Fritigern (369-380), iar altă pe Atanaric (367-381), barbarul păgân.
Deci, când amândouă taberele de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dânşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, având mai mare putere şi vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrânt pe ostaşii lui, punându-i pe goană. Drept aceea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la împăratul Valens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dânsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunând Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese şi luând oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmaşului său şi, trecând râul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui Atanaric. Şi făcând război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe Atanaric şi toată oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.
Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzând puterea cea nebiruită a crucii cu care se izbândea în războaie, mulţi au crezut în Domnul Cel Răstignit pe Cruce.
Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383). Acela a tălmăcit goţilor Scriptura şi a tradus multe cărţi din limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfânta credinţă cea în Hristos şi i-a ajutat în sârguinţa aceea şi Sfântul Nichita, pentru că fiind de neam mare şi slăvit în pământul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
După câtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luând stăpânirea şi puterea, îndemnându-l pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpânirii sale, răzbunându-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese biruit şi ruşinat în război.
Atunci, Sfântul Nichita, aprinzându-se cu râvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva amândurora vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se luptă împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducând pe cei necredincioşi la credinţă, iar pe cei credincioşi întărindu-i spre mucenicească nevoinţă, iar împotriva vrăjmaşului celui văzut se lupta când mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amândoi: şi pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sârguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgânătatea sa, pentru că era ca un stâlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoare cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a câştigat din aceasta păgânul? Nimic altceva decât că pe sine s-a aprins mai mult cu mânia, iar mucenicul, deşi se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă zburând. Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin nedumnezeire ars, a murit cu sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfântul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat biruitor şi cu numele, şi cu lucrul.
Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat şi zăcea pe câmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin binecredincios, a venit în pământul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfântul Nichita şi legase cu dânsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dânsul, când l-a văzut răbdând cu tărie schingiuiri până la sânge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcând aruncat sfântul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cineva să îngroape trupul mucenicului.
Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Marian, învelind trupul sfântului cu pânză subţire, curată şi luându-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă. Aşa Marian, câştigând comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia sa ducând cu sine trupul sfântului mucenic. Şi ajungând la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la mormântul sfântului. Deci, se adunau toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormântul sfântului, încât nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfântului şi într-însa să pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sârguinţa adăugând la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormântul mucenicului şi, luând racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pământ.
Iar Marian, spre binecuvântarea casei lui, a luat din moaştele sfântului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaştele lui. Pomenirea se face în 15 septembrie, odată cu praznicul Înălţarea Sfintei Cruci.
