După cum scriam în editorialul precedent, mareșalul Ion Antonescu, după cucerirea teritoriilor românești Basarabia și nordul Bucovinei, a decis să treacă Nistrul alături de armata germană. Hotărârea, criticată în țară de partidele politice, a fost luată în numele onoarei militare, dar și cu credința că luptând în Est ne vom întregi în Vest. Transilvania, furată prin Dictat de către Ungaria, era în preocuparea mareșalului. Încrezător în victoria germană în Răsărit, Antonescu a trimis în luptă 26 de divizii. Decizia mareșalului a produs tensiuni la nivelul comandamentului militar. Se atrăgea atenția că dotarea tehnică a armatei române nu făcea posibilă o participare de asemenea dimensiuni. Șeful Statului Major și-a dat demisia. Situația forțelor române, slab înzestrate, și dispersate pe un câmp larg, era problematică. Cererile Înaltului Comandament Român, de a se trimite întăriri militare și umane, au rămas fără răspuns. La rândul lor, sovieticii au înțeles că sectoarele române din Stepa Calmucă și Cotul Donului erau vulnerabile.
Acesta a fost motivul pentru care marea ofensivă sovietică, declanșată la 19 noiembrie 1942, a lovit trupele române de la Cotul Donului. Catastrofa de la Stalingrad a fost cauzată, în mare măsură, de erorile de strategie, la care s-au adăugat colaborarea defectuoasă dintre cele două comandamente, slaba înzestrare a trupelor române și, nu în ultimul rând, clima aspră, care a contribuit la epuizarea fizică a luptătorilor. În bătălia de la Stalingrad, România a pierdut 158.854 de militari, morți, răniți, dispăruți și prizonieri. Eșecul trupelor româno-germane de pe frontul de Est a fost urmat de scăderea rapidă a moralului soldaților. Ne-a rămas o descriere a acelor zile a lui Dumitru Faranga: „Mă uitam la frații noștri care dădeau bir cu fugiții. Arătau tare jalnic. Unii erau fără ranițe, cu echipament de adunătură, cu pături pe cap sau cască de fier. Mulți nu aveau încălțăminte, iar picioarele erau înfășurate în zdrențe”.
Ziarul „Timpul”, care însoțește Ediția „Ziarele României Mari”, numărul 36, e martorul sfârșitului luptei. Un articol, publicat în 5 februarie 1943, amintește de eroii de la Stalingrad. Paulus, care era la comanda armatei a șasea germane, a fost copleșit de Armata Roșie. S-a predat împreună cu statul său major. Paulus fusese avansat de Hitler la gradul de feldmareșal cu o zi înainte de dezastru, în speranța că va alege sinuciderea în locul capturării. Miza pe onoarea militară! Ultimele rezistențe germane la Stalingrad au încetat la 2 februarie 1943. În paralel, armata sovietică a început ofensiva. Bătălia de la Kursk, iulie-august 1943, care a angajat cel mai mare efectiv de tancuri din istorie, a înregistrat un nou eșec al armatei germane.
În pofida victoriilor importante obținute de armata română, alături de cea germană, aceasta a fost nevoită să înceapă retragerea și astfel, în martie 1944, ajungea pe teritoriul național. Înfrângerile de pe Volga, de la Cotul Donului și Stepa Calmucă au tensionat relațiile româno-germane. Reich-ul a pus eșecul pe seama armatei române, în timp ce România își învinuia aliații de nerespectarea promisiunilor. Înrăutățirea relațiilor dintre cele două comandamente, dar mai ales tratamentul aplicat armatei române de germani, l-au determinat pe Antonescu să adreseze o scrisoare feldmareșalului von Manstein, prin care respingea acuzațiile germane referitoare la responsabilitatea trupelor române pentru spargerea frontului. Înfrângerea de la Stalingrad a fost semnalul că Germania nu putea învinge colosul sovietic.
De aceea, era necesar ca România să se sustragă efortului de război, înainte de a fi prea târziu. Antonescu a înțeles, abia acum, realitatea. Mareșalul dorea să iasă din conflict cu onoarea intactă, ceea ce îi explică ezitările și inconsecvența. Până la urmă, a fost nevoie de încă un an și jumătate de război catastrofal pentru România pentru a ieși, fără Antonescu, din alianța cu Germania. La Stalingrad armata română a suferit cea mai mare înfrângere din istoria ei. Ziarele au fost forțate să comunice catastrofa în termenii propagandei de război. Nu toți românii, care au luptat pe frontul de răsărit, au făcut-o de partea germanilor. Când sovieticii au intrat în București, i-a însoțit o divizie de voluntari români.
