În data de 21 noiembrie 2014, un grup de credincioşi greco-catolici de la Biserica „Sfântul Anton de Padova” din Baia Mare a plecat la Şăulia, judeţul Mureş, localitatea unde s-a născut părintele episcop Alexandru Rusu. Scopul pelerinajului a fost paticiparea la festivităţile prilejuite de împlinirea a 130 de ani de la naşterea distinsului prelat. Grupul de credincioşi a fost însoţit de părintele paroh Simion Mesaroş şi de părintele dr. Mircea Manu.
În dimineaţa zilei de 22 noiembrie, ziua de naştere a episcopului, la biserica Greco-Catolică din Şăulia s-a oficiat un serviciu religios, la care au participat credincioşii din localitate şi din satele vecine. După terminarea slujbei, părintele dr. Mircea Manu, preot la Biserica „Sfântul Anton de Padova” din Baia Mare, a prezentat un material referitor la viaţa şi activitatea episcopului dr. Alexandru Rusu, subliniind că din cei doisprezece episcopi greco-catolici – 12 Apostoli – din Arhiepiscopia Majoră de Alba Iulia şi de Făgăraş, condamnaţi la zeci de ani de închisoare pentru mărturisirea credinţei, trei au murit în închisoarea de la Sighet, iar episcopul Alexandru Reusu şi-a găsit sfârşitul în închisoarea de la Gherla. Nici până azi nu s-a aflat locul unde aceşti martiri ai credinţei au fost înmormântaţi, în gropi comune, în cimitirul săracilor de la periferia municipiului Sighetu Marmaţiei.
Pentru cei şapte episcopi, morţi în faima de martir, sub regimul comunist, între anii 1950 şi 1970, s-a solicitat Vaticanului BEATIFICAREA, spre a fi ridicaţi la Cinstea Altarelor. Beatificarea a avut loc ieri, 2 iunie 2019, la Blaj (n.r.)
Episcopul Alexandru Rusu s-a născut în Şăulia, judeţul Mureş, la 22 noiembrie 1884, fiind al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai preotului greco-catolic Vasile Rusu. A studiat teologia la Blaj şi Budapesta unde şi-a luat şi doctoratul. În anul 1910 este hirotonit preot celib, fiind numit profesor de teologie dogmatică la Academia Teologică din Blaj. Ca profesor s-a distins printr-o inteligenţă deosebită.
A fost redactor al ziarului „Unirea” şi al revistei „Cultura Creştină”. A scris studii şi articole profund religioase şi patriotice, apărând interesele vitale ale poporului român. Vorbind despre activitatea sa în slujba naţiunii, trebuie arătat că a avut un rol deosebit în pregătirea Marii Uniri din 1918, fiind, de altfel, între anii 1918-1920, secretar general al Consiliului Dirigent. Tot în categoria activităţilor în slujba naţiunii este şi prezenţa sa în Senatul României, ca senator de drept, odată cu alegerea ca episcop. A fost un episcop iubit de credincioşii săi din proaspăta Dieceză a Maramureşului, care a fost înfiinţată doar în anul 1930 la 5 iunie, prin Bula papală „SOLEMNI CONVENTIONE”, cu jurisdicţie asupra judeţelor Maramureş, Satu Mare, o parte a Sălajului şi Bucovinei. A fost un episcop desăvârşit prin capacitatea sa organizatorică, prin vasta sa cultură, cu care a administrat dieceza. S-a distins, de asemenea, prin vizitele sale canonice, îndemnând poporul la tărie în faţa atâtor primejdii care le-au stat în faţă: dezmembrarea ţării în 1940, ocupaţia horthyistă, apoi perioada anilor de persecuţie comunistă 1945-1948, până când este arestat.
În perioada de dinainte de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice de către guvernul dr. Petru Groza, distinsul episcop, văzând pericolul care se apropie, s-a ridicat ca un neînfricat luptător pentru menţinerea şi apărarea Bisericii, cerând unitate în această luptă. S-a dovedit a fi un adevărat apostol al neamului. Datorită acestei atitudini de luptător, va fi ales de Sinodul electoral mitropolitan, întrunit la Blaj, pe locul întâi din rândul candidaţilor la scaunul mitropolitan rămas vacant prin moartea mitropolitului Alexandru Nicolescu. Sfântul Scaun a validat această alegere, dar guvernul comunist dr. Petru Groza nu-l aprobă, deşi chiar concordatul cu Sfântul Scaun ar fi cerut acest lucru.
Distinsul episcop era mereu în mijlocul poporului, îndemnându-l să rămână în jurul Bisericii, să nu părăsească credinţa strămoşească, să nu se lepede de Biserica Romei, care este adevărata Biserică a lui Cristos. La Arieşul de Câmp, fiind prezent la „hramul” bisericii, prin cuvântul său, parcă şi-ar fi luat rămas-bun, îndemnându-i pe credincioşi să fie tari în credinţă în faţa primejdiilor ce vor veni, presimţind ce va urma. La 18 octombrie 1948, episcopul Alexandru Rusu este destituit abuziv prin decret guvernamental, dar nu a părăsit dieceza, rămânând alături de credincioşi.
Evenimentele pregătitoare arestării episcopilor
Stalin, capul mişcării comuniste, era un duşman înverşunat al catolicismului în general şi al Vaticanului în special. Este arhicunoscut dispreţul lui faţă de Vatican, exprimat prin întrebarea retorică: „Câte divizii are papa?” El n-a înţeles niciodată că „diviziile” Vaticanului, formate din credincioşii de pe întreg mapamondul, nu vor putea fi înfrânte niciodată. În 1945, Stalin a desfiinţat Biserica Greco-Catolică din Ucraina, considerând-o, cel mai mare duşman al său”.
Patriarhul Alexei al Moscovei, care se afla în vizită în ţara noastră la începutul anului 1946, cere Anei Pauker şi lui Petru Groza ca Biserica Greco-Catolică să dispară: „Să dispară! În doi ani să nu mai aud de această Biserică!” Astfel, guvernul comunist al României se va conforma, emiţînd Decretul 358 din decembrie 1948, prin care Biserica Greco-Catolică era scoasă în afara legii.
Episcopul Rusu, ca urmare a atitudinii sale de înflăcărat apărător al credinţei catolice şi a demnităţii umane, va fi al cincilea episcop care va muri în închisorile comuniste, neacceptând să treacă la Biserica Ortodoxă.
Momentul arestării
În noaptea de 28-29 octombrie este arestat şi dus pe drumul Calvarului, alături de ceilalţi episcopi. Mai întâi este dus la Ministerul de Interne, apoi la Dragoslavele, unde erau şi ceilalţi episcopi, iar din mai 1949 este dus la Mănăstirea Căldăruşani.
În 1 ianuarie 1950 este dus la Ministerul de Interne din Bucureşti pentru anchetă. După cinci luni de anchetă este readus la Căldăruşani.
Din reşedinţa de la Căldăruşani, Alexandru Rusu şi ceilalţi episcopi – pentru că au protestat cu vehemenţă împotriva abuzurilor comuniste, făcând numeroase memorii – în mai 1950 au fost transferaţi la Sighet.
Alexandru Rusu a stat la Sighet până în 4 ianuarie 1955. Împreună cu alţi doi episcopi supravieţuitori – dr. Iuliu Hossu şi dr. Ioan Bălan – au fost duşi mai întâi pentru „refacere” la Spitalul „Gerota”, apoi, cu domiciliu forţat, la Mănăstirea Curtea de Argeş. În închisoarea de la Sighet au murit episcopii Ioan Suciu, Titus Liviu Chinezu şi Valeriu Traian Frenţiu.
La Mănăstirea Curtea de Argeş, episcopii au înaintat guvernului un memoriu cerând repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. Episcopul Alexandru Rusu a făcut şi singur un memoriu şi a semnat astfel: „Mitropolit ales şi numit de Sfântul Scaun”.
Ciorogârla a fost un popas intermediar de unde va fi „ridicat” dintre ceilalţi sub pretextul că este primit în audienţă de către ministrul cultelor.
Pentru a le domoli elanul şi speranţa reînvierii bisericii, Episcopul Rusu a fost dus în Tulcea la mănăstirea Cocoş. Acţiunea protestatară, precum a fost memoriul şi semnarea ca mitropolit, a fost un pretext pentru a fi judecat şi condamnat de tribunalul militar la 12 mai 1957 la Cluj, primind o pedeapsă de 25 de ani de muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare. La condamnarea episcopului Rusu a contribuit şi evenimentul ce a avut loc la Cluj, la 12 august 1956, când s-a celebrat o Sfântă Liturghie de către preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco, în faţa bisericii „Piariştilor”, episcopul Rusu fiind considerat ca instigator.
Finalul…
A fost întemniţat la Penitenciarul din Gherla, apoi la Dej şi iarăşi la Gherla. Pe durata anchetei şi a procesului, episcopul a dovedit o remarcabilă ţinută, devenind din acuzat acuzator al guvernului comunist pentru dura persecuţie la adresa Bisericii Române Unite. La Gherla a fost închis în celula numărul 10 de la subsol, o celulă foarte rece.
În 9 mai 1963, s-a ridicat în coate, binecuvântând colegii de suferinţă şi spunând: „Fraţii mei, eu merg la Domnul care mă cheamă ca să primesc răsplata pentru viaţa alături de El, trăită pentru El, şi jertfită pentru El şi pentru Biserica Română Unită”. După aceasta se întinde în pat, închide ochii şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deţinuţii din celulă, în frunte cu dr. Gordan Victor, au rămas profund mişcaţi şi au început rugăciunea Rozarului”.
A fost înmormântat fără nicio ceremonie funerară, în cimitirul din Gherla. Mormântul lui poartă în scripte numărul 133.
Tot poporul român şi în special Maramureşul poate fi mândru de figura acestui arhiereu care a ştiut să-l urmeze pe Cristos până în ultima clipă a vieţii sale.
Dr. Mircea Manu
