Când mă gândesc la românii din dreapta Tisei, aud strigătul de disperare istorică al ţăranului Ilie Filip, din Apşa de Jos, aruncat, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, lui Miron Cristea, când a ajuns cu hotarul României Mari până la apă: ”Vai, Domnule Episcop, dar pe noi, cei de peste Tisa, cui ne lăsaţi?” La care episcopul ar fi răspuns: „Vom avea grijă de voi.” Istoria nu i-a dat dreptate înaltului prelat. Politica vremii a fost vrăjmaşă cu acest teritoriu şi cu oamenii lui. Au rămas dincolo de apă, sub tăvălugul celor cu pofte de stăpânire. Au rămas un miracol de rezistenţă românească. Când am trecut prima dată Tisa, după vorbă, am crezut că sunt acasă, pe Valea Marei.
Asta demonstrează şi excelenta antologie de texte „Românii din Transcarpatia”, apărută la Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2019. Coordonatori: dr. Teodor Ardelean şi dr. Ion Botoş. Două personalităţi care nu au luat râul în seamă. Cum precizează în prefaţă conf. univ. dr. Ştefan Vişovan, marea majoritate a articolelor aparţin unor specialişti în istorie, folclor, etnografie, literatură populară, teologie din România, Ucraina (intelectuali români din dreapta Tisei şi Cernăuţi) şi din Chişinău. Multe din textele antologate au intrat în circuitul lumii ştiinţifice, fiind prezentate la prestigioase sesiuni de comunicări. Volumul este un argument apăsat, adus de fiecare autor în parte, că Maramureşul în istorie a lăsat urme adânci, inclusiv prin vocaţia întemeietoare.
Structurat pe capitole, care conţin texte lămuritoare despre istorie, localităţi, personalităţi, religie, cultură, grai, etnografie, volumul este, după opinia mea, o serioasă carte de învăţătură, un document tulburător prin acribia evocării realităţii istorice din arhive, dar şi sunetul lumii de astăzi. Devenind, astfel, o carte necesară pentru cunoaşterea cinstită a unui timp istoric, care nouă, celor din stânga Tisei, ne-a fost interzis. Este o carte care nu are patimi, ci excelente constatări şi interpretări istorice. Viziunea antologatorilor se reazimă pe texte valoroase, bine articulate, elaborate la temperatura sincerităţii şi a sobrietăţii, necesare pentru recuperarea cinstită a istoriei.
Mie mi s-a potrivit de minune această carte, deoarece m-am ancorat mai sigur în istoria Maramureşului Istoric (de pe cele două maluri ale Tisei), fiind sprijinit de rezultatele multor cercetări. În timpul lecturii mi-am dat seama că, de pildă, toponimele şi onomastica sunt două argumente de netăgăduit că Tisa a fost doar un loc de pescuit şi de scălduşă pentru prunci. Adică această lume maramureşeană a fost laolaltă. Şi sub dominaţii străine fondul principal de cuvinte şi de simţire comună nu a putut fi strivit. Când am ajuns în anul 1990, în casa mătuşii Viorica Lumei, dirijoarea Corului bisericii din Slatina, am crezut că mă aflu în Săpânţa. Vorba, portul, laiţa din bătrâni, aranjarea casei cu rudă, cergi, şterguri şi blide cu Franz Iosif. De care avea şi mama acasă un blid, adus zestre din Berbeşti. Atunci mi-am zis că am venit la neamurile de peste apă.
Despre această stare a istoriei fără râu depune mărturie cartea „Românii din Transcarpatia”. Fiecare autor este sigur pe subiect, având ca metodă de convingere documentul. Nu-i spaţiu să consemnez pe larg contribuţia fiecăruia, dar din respect pentru cititorul interesat voi enunţa lapidar universul acestei cărţi, prin enumerarea temelor şi a autorilor. Livia Ardelean, cercetând istoria familiei Vlad de Maramureş, evocă şi nobilimea mică din această provincie istorică, aşezată în acte de proprietate, pentru care a purtat lupte aprige prin vreme, pentru a dovedi că am trăit aici din vechime şi trăim şi astăzi ca oameni liberi, dar nobili, spune un reprezentant al familiei Vlad. Despre relaţiile românilor din Maramureş, de pe cele două maluri ale Tisei, în contextul anilor 1938-1940, scrie muzeograful Ioan Boroica. A fost un moment de vârf al relaţiilor românilor maramureşeni despărţiţi prin frontiera râului. Mai bie zis a administaţiilor de pe cele două maluri. Apoi Ion M. Botoş scrie despre evreii din Apşa de Jos, cu statistici, atmosfera din comunitatea evreiască, dar şi despre discriminarea de după 15 martie 1939, când Ungaria ocupă Rusia Subcarpatică, apărând legi de discriminare. Ungurii au închis şcoli evreieşti şi magazine. Alături de români, evreii din Apşa de Jos au dus împreună greul acelor ani.
Studiul lui Valer Hossu se ocupă de starea de spirit a maramureşenilor (nu moroşenilor!) după Marea Unire. Sunt evocate vizitele episcopului Iuliu Hossu şi Regelui Ferdinand în Maramureş. Istoricul literar Mircea Popa ne aduce în atenţie un raport despre Maramureş al diplomatului Vasile Stoica. Cu spiritul unionist al lui Vasile Stoica m-am întâlnit şi în America, iar în raportul din cartea noastră diplomatul spune: „Maramureşul – prisacă şi turn de apărare ale românismului din nord – trebuie reintegrat, în întinderea lui completă, în Statul Român de mâine” (1942). Cetatea Hust, cu importanţa ei strategică în zonă, este prezentată de Leonid Popescu. Satele din dreapta Tisei, în viziunea academicianului Ioan Mihaly de Apşa, primesc interpretarea Anei Borca din Apşa de Jos. Un studiu amplu, bine documentat, glazurat cu energii biografice, aparţine preotului greco-catolic Ioan M. Bota, despre satele româneşti maramureşene, aşezări străvechi, care fac parte integrantă din istoria naţiunii române unitare.
Originar din Slatina, a simţit o datorie de conştiinţă şi o solidaritate cu fraţii de sânge şi de lege pentru a face ştiute aşezări româneşti astăzi încorporate Ucrainei. Este una dintre cele mai relevante scrieri din carte. Dr. Mihai Dăncuş, cu lupa cercetării etnografice, descoperă vestigii ale identităţii româneşti în Transcarpatia. Canonicul Vasile Moldovan, fost profesor de teologie la Gherla, face o prezentare a comunei Apşa de Jos (1913). Despre aspecte istorice şi culturale privind Maramureşul Istoric din dreapta Tisei aduce contribuţii documentare Gheorghe Simionca.
Un text recuperat din Almanahul presei române din Ardeal, despre românii din Cehoslovacia, aparţine profesorului Gheorghe Vornicu, cel care a cercetat etnografic Maramureşul. Acelaşi inspirat şi tenace documentarist, teologul Ioan M. Bota, prezintă familia Ciplea din Biserica Albă, ca reprezentanţi de seamă în istoria culturii şi ştiinţei româneşti. Preotul martir Grigore Moiş este evocat de Ion M. Botoş. Vasile Iuga de Sălişte scrie despre patriotul şi cărturarul Vasile Mihalca de Apşa. Criticul literar Ana Bantoş, din Chişinău, redactor-şef al revistei Limba Română, recenzează volumul antologic Leagăn de cuvânt, care cuprinde 14 autori maramureşeni din dreapta Tisei. Volumul a fost îngrijit de Gheorghe Mihai Bârlea şi Dumitru Iuga şi prefaţat de Gheorghe Pârja.
Neobositul cercetător sătmărean Viorel Ciubotă şi muzeografa Liuba Horvat aduc în atenţie un document din anul 1749, despre mănăstirile din Maramureş. Preotul profesor dr. Ioan M. Bota vine cu informaţii inedite despre Mănăstirea din Peri, ca vechi centru de străveche cultură românească. La care se adaugă studiul lui Valer Hossu, despre stavropighia din Peri, în contextul drăgoşeştilor maramureşeni pentru revenirea pe scaunul Moldovei. Maria Opriş, din Slatina, reînvie statura vicarului Mihai Pavel, cu rol esenţial în coordonarea întregii activităţi cultural-religioase şi politice în Maramureş (moare în 1902, fiind îngropat în biserica din Slatina).
Cercetătorul clujean Adrian Andrei Rusu a fost şef de şantier în campania arheologică în zona Mănăstirii Peri. El vorbeşte despre rezultatele cercetării într-un articol. Regretata Viorica Ursu vorbeşte despre Mănăstirea din Peri la şase secole de atestare, invocând cercetarea arheologică din 1997, pe fostul aşezământ monahal. S-a întâmplat să fiu martor la o parte din acele săpături, de aceea autoarea face trimiteri la două articole de-ale mele (Gheorghe Pârja, cotidianul Graiul Maramureşului, octombrie 1997 şi iunie 1998). Mariana Borca constată că obiceiurile se păstrează la românii din dreapta Tisei. Dr. Victor Cirimpei, de la Academia de Ştiinţe din Chişinău, relatează despre rodul cercetărilor cu caracter etnografic, din anul 1987. Istoria Apşei de Mijloc este scrisă de Mihai Dan. Consideraţii asupra Graiului din Apşa de Jos face Victorela Neagoie, în urma anchetelor de gen.
Am reţinut o concluzie: în pofida izolării, autoarea a constatat rezistenţa excepţională a graiurilor maramureşene vorbite la nord de Tisa. La care se adaugă observaţiile prof. univ. Vasile Pavel, despre interesul dialectologilor de la Chişinău faţă de românii din Transcarpatia. Unitatea şi continuitatea limbii române, manifestate în formele pronominale, după graiul şi folclorul din Maramureşul Istoric, o demonstrează Rodica Simionca. Dr. Ilie Gherheş ne aduce aproape volohii din Carpaţii Păduroşi, o populaţie românofonă, aflată în derivă dacică. Cartea se încheie cu reportajul lui Gheorghe Dorda, primul român din nordul Bucovinei care şi-a făcut serviciul militar în trupele de grăniceri ale imperiului sovietic. Autorul face fine constatări despre locuitorii şi mentalitatea maramureşenilor din Transcarpatia. Un elogiu al rezistenţei în istorie este cuprins în expresia: popoarele nepreocupate de viitor au dispărut fără urmă. Iar uitarea e stăpâna lumii.
Fiecare subiect din această antologie merita un comentariu mai larg. Fiecare autor este un bun specialist în domeniul abordat şi merita o cunoaştere mai amplă. Antologia este o incursiune în istoria Maramureşului, întreprinsă cu mijloace riguroase, cu cercetări în arhive, prin săpături arheologice şi, nu în ultimul rând, prin descifrarea vieţii şi limbii vorbite.
După ce am cunoscut şi eu mai bine oameni şi locuri din dreapta Tisei, mi-am dat seama că, în ciuda stăpânirilor scuccesive, maghiare, cehe, sovietice, Maramureşul din dreapta Tisei a rămas o unitate lingvistică uimitoare. Numele şi prenumele în mare parte nu s-au strămutat de veacuri. Pe cele două maluri ale Tisei, argumentele onomastice sunt doveditoare. La care se adaugă cumpăna toponimelor. Adică Iza se află şi dincolo şi dincoace de apă. De aceea, antologia este o carte a neamurilor de peste apă. O carte de mare folos pentru luminarea Maramureşului prin vreme.
Mi-am cumpărat două exemplare. Dacă unul dispare, va rămâne celălalt. Cinste celor care au scris acest minunat document.
