În Anul Centenar al României Întregite, pe Coasta de Est a Americii, am avut şansa să fiu invitat în comunitatea românească din New York, cea păstorită de teologul şi profesorul Theodor Damian. Printre multe bucurii intelectuale, oferite mai ales de criticul M. N. Rusu, s-a vorbit cu admiraţie despre turneul american al Reginei Maria. Am prins curiozitatea detaliului diplomatic al acestei englezoaice care şi-a asumat cu devotament misiunea care i-a revenit, mai întâi ca principesă moştenitoare, iar mai apoi ca Regină a României. Ediţia 25, din colecţia unică de presă românească, „Ziarele României Mari” (editor Peter McGee), este închinată morţii Reginei Maria.
Argumentul publicistic este ziarul „Universul” (director Stelian Popescu) care, pe prima pagină, cu litere foarte mari, informează dramatic cititorii cu privire la starea gravă de sănătate a Majestăţii Sale. Apoi, ediţia de miercuri, 20 iulie 1938, anunţă deznodământul inevitabil, întâmplat la Sinaia. Ziarul dă ştirea despre doliul naţional şi programul următoarelor zile, cu înmormîntarea la Curtea de Argeş. Face şi un scurt bilanţ al vieţii marii dispărute, care îi rezumă perfect meritele: Regina este asociată dinastiei care a prezidat actele hotărâtoare din istoria poporului român: independenţa, unirea şi consolidarea statului român.
Unirea şi întărirea României Mari poartă amprenta suveranei, care a ştiut să folosească relaţiile ei din interiorul caselor regale europene în timpul războiului şi imediat după terminarea acestuia. O idee revine în toate articolele din paginile ziarului: frumuseţea şi stilul care i-au fermecat pe contemporani şi au întreţinut mitul de mai târziu. Maria, deşi britanică prin naştere şi educaţie, a adoptat şi impus un stil propriu, care combina elemente de inspiraţie românească cu sobra eleganţă anglo-saxonă. Mi-a reţinut atenţia omagiul armatei, numind-o Marea Regină, care a rămas în memoria colectivă a soldaţilor români pentru bravura arătată pe front şi pentru devotamentul cu care a îngrijit răniţii şi a îmbărbătat tranşeele româneşti în timpul primei conflagraţii mondiale.
Moartea Reginei Maria a încheiat simbolic un ciclu istoric început în 1916, când şi datorită Reginei ţara de atunci a luat decizia corectă de a lupta de partea Antantei. Încă de când era principesă s-a familiarizat cu lumea românească şi a ajuns să o cunoască în cele mai mici detalii. Maria şi-a construit cu tenacitate o adevărată carieră politică. Regele Ferdinand i-a făcut loc într-o manieră naturală în această direcţie. A avut o vie curiozitate pentru tot ce se întâmplă în ţară. A trecut cu curaj, demnitate şi speranţă prin toate momentele grele pe care România le-a cunoscut. În zilele aspre ale refugiului de la Iaşi, Regina nota în jurnal: „altă patrie decît România nu am. De ţara asta nu mă despart!” Pilduitoare este întâlnirea, din 7 martie 1919, cu Georges Clemanceau, premierul Franţei, când Regina Maria a României i-a cerut ajutorul pentru validarea Marii Uniri.
Discuţia se referea la Transilvania şi la Banat. Primul ministru francez, supranumit Tigrul, i-ar fi răspuns: „Madame, ceea ce îmi cereţi este partea leului”, iar Regina a replicat: “este ceea ce leoaica cere tigrului”. Mai mult decât oricine altcineva, Regina Maria a simbolizat proiectul de ţară numit România Mare. Frumoasă, charismatică, inteligentă, spirit curios şi pătrunzător, Regina Maria a influenţat decisiv viaţa politică şi culturală a României de la începutul secolului XX.
În numărul de mâine, aflat în chioşcurile de difuzare a presei, despre Acordul de la Munchen, când Cehoslovacia a fost predată Germaniei lui Hitler, în septembrie 1938, în schimbul păcii. Iar pacea a durat 11 luni.
