Statul este condus de trei puteri, plus una de mediere, dar această formulă adoptată de democraţia noastră are şi dezavantaje: apar întîrzieri în luarea deciziilor şi schimbările necesare şi cerute de societate nu mai ţin pasul cu realitatea. Din interese politice şi personale, echilibrul puterilor se transformă în conflict între puteri, cu efecte negative asupra societăţii. Soluţia stă în mîna alegătorilor!
Dar mai întîi să stabilim ce ne dorim. Dacă între categoriile sociale nu există solidaritate, apar disensiuni iscate de interesele contrare pe care le avem. Cînd statul aplică represiuni împotriva unor oameni sau categorii, solidaritatea se destramă şi societatea se descompune. Aşadar, ne dorim politicieni care susţin coeziunea socială. Liantul este relaţia bună dintre părţi, dar cînd cele trei puteri nu ajung la un compromis, deciziile întîrzie şi sistemul se blochează. Măsurile de forţă luate unilateral duc la acţiuni nedemocratice, care iscă nemulţumiri şi opoziţie.
O singură putere nu poate să forţeze schimbarea, căci fără consens apar disfuncţii şi integrarea este subminată. Aşa s-a întîmplat cu obligarea justiţiei să condamne la închisoare oameni nevinovaţi, iar în loc de solidaritate avem haos şi tensiune socială. Instaurarea unui stat bazat pe sancţiune nu duce la nimic bun!
Unii au pretenţia că merită un rang social superior, pe care doresc să-l afişeze şi astfel să se distingă de masă. Ei încearcă să se evidenţieze în politică, economie, cultură, iar cei uniformizaţi, cărora nu li se recunoaşte gradul superior, întreţin ideea de nemulţumire. Ei produc mult rău.
Societatea se află în mişcare continuă, apar cauze şi explicaţii, iar disfuncţiile perturbă ordinea socială şi întîrzie integrarea. Scopul statului este să menţină stabilitatea şi controlul, valorile şi codurile, iar alegătorul pus periodic să aleagă îşi activează propriile valori (ce nu pot fi impuse din exterior), alături de cele rezultate din raportatea faţă de cei din jur.
Alegerile duc la stabilirea unei ierarhii politice, iar cel care o creează este mereu individul, el acţionează cu propria conştiinţă, le răspunde celor din jur pe baza unor motivaţii exterioare. Ca efect al acestor decizii repetate, valorile indivizilor sînt preluate, impuse şi controlate de politicienii aleşi, prin intermediul statului.
Societatea nu agreează elogiul personalităţii, cuvîntul eu a dispărut din dicţionarul politic, nu acceptăm voinţa unui om şi nici a unui grup, ci puterea este împărţită în module care asigură echilibrul. Limitarea iniţiativei şi centralismul au însă şi efecte negative, transformările sînt întîrziate, dezavantaj al democraţiei – pe care ni-l asumăm.
Statul este o structură colectivă, fiecare element avînd o marjă de libertate, deci ştim că nu ia mereu decizii raţionale, ci alege cele mai bune opţiuni, decizia fiind influenţată de puteri şi personalităţi între care se duc negocieri ce urmăresc obiective comune, dar şi personale. Dimensiunea afectivă în politică lipseşte, fiecare încearcă să modifice regula în avantajul său.
Schimbarea socială este colectivă, sensul general fiind descentralizarea şi autogestiunea. Azi privim omul ca pe un scop, nu ca pe un mijloc (unealtă, păpuşă manevrată să iasă în stradă). Omul are libertate şi autonomie să accepte sau nu un rol. Nu mai sînt importante incidenţele, dacă este convins să adere liber la politica ce îi reprezintă interesul personal.
Trebuie să stabilim şi ce nu ne dorim. Nu vrem autorităţi coercitive, care produc alinearea omului, ci autorităţi care fac norme bazate pe implicarea cetăţenilor. Statul contemporan să se mulţumească să coordoneze birocraţia administrativă, nu totul, ca un regim poliţienesc. Iar cel care decide să fie alegătorul!
