Suntem în plină campanie electorală pentru europarlamentare! Nu ne strică să ştim cum a funcţionat democraţia românească în perioada interbelică. Sau cum a primit lovituri fatale tocmai din partea celor care trebuiau să-i garanteze existenţa. După demiterea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, prin numirea unui nou guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, regele Carol al II-lea obţinea, în sfârşit, ceea ce îşi dorise dintotdeauna: instaurarea propriului regim. Se introduce starea de asediu, autorităţile militare puteau face percheziţii, împiedeca apariţia ziarelor, ştirilor ori articolelor, dizolva orice adunare. Regele semnează decretul prin care legiferează dictatura regală şi sfârşitul regimului parlamentar. Au fost numiţi noi prefecţi la judeţe.
În Maramureş, în fotoliul prefectului a fost desemnat colonelul Leonard Mociulschi. Deci, lovitură de palat! Suveranul făcuse un cadou otrăvit partidului condus de poetul ardelean, iar acesta îl acceptase cu o naivitate politică greu de explicat. Fără susţinere parlamentară şi subminat de rege, guvernul Goga dădea măsura ineficienţei partidelor politice şi deschidea calea intervenţiei salutare a suveranului, care închidea capitolul zbuciumat al democraţiei parlamentare interbelice. Presa epocii, conform Ediţiei „Ziarele Românie Mari”, numărul 22, a fost extrem de severă cu ultimele două guvernări: Tătărăscu şi Goga.
Ziarele au căzut pe voia regelui. Guvernele au fost acuzate de abuzuri, de racolare de traseişti politici, ezitări, proasta comunicare, haosul din politica externă. Nu s-au găsit soluţii practice pentru românizare, guvernanţii s-au pierdut în lucruri mărunte. Regele şi-a dorit un guvern al lui (parcă am auzit expresia asta şi la un preşedinte!), şi l-a avut. Guvernul patriarhului Miron Cristea a fost prietenos faţă de suveran. La depunerea jurământului, discursul regelui anunţa solemn intrarea într-o nouă eră. Dimpreună cu guvernul, se angajează într-o operă de redeşteptare naţională şi de salvare a ţării. Tonul mesajului este hotărât împotriva partidelor politice, acuzate de vânătoare de voturi, care tulbură sufletul poporului.
Salvarea ţării, zicea suveranul, nu va depinde de voinţa alegătorilor, ci de cea a regelui. Miniştrii erau prezentaţi ca oameni de răspundere, patrioţi care au fost descătuşaţi de activitatea de partid şi care aveau misiunea de a depolitiza administraţia statului. Liderii partidelor politice au atras atenţia că desfiinţarea partidelor înseamnă anihilarea voinţei celor mulţi. Vocea lor nu a fost luată în seamă. Pentru a-şi consolida puterea asupra ţării şi a neutraliza reţelele legionare, regele a iniţiat o nouă reformă administrativă. Pentru rege, anul 1938 a fost unul al dorinţelor împlinite. Mişcarea Legionară a fost decapitată prin asasinarea lui Zelea Codreanu, iar partidele politice reduse la tăcere. În schimb, camarila regală, dar mai ales Elena Lupescu, au devenit o constantă a vieţii politice.
Regina mamă Maria afirma: ”astăzi viciul stă lângă rege şi conduce”. Am rămas surprins când am citit în presa vremii numele unor intelectuali care s-au aliniat curentului de elogiere a suveranului. George Călinescu îl compara cu Ludovic al XIV-lea, Mihail Sadoveanu preţuia curajul de apărare a graniţei de Răsărit, iar Lucian Blaga aducea argumente în favoarea deciziei de instaurare a dictaturii regale, fiind obligat de ineficienţa şi păcatele clasei politice. Cu adevărat regele a fost un susţinător al culturii. Momentele de aparentă linişte aveau să se termine. Norii revizionismului se adunau deasupra Europei. Iar România se afla în calea lor: Transilvania, Basarabia, Nordul Bucovinei. Cu anexarea Austriei, subiectul numărului 23 al Ediţiei, războiul intră în linie dreaptă. Germania lui Hitler spulberă statu-quo-ul teritorial fixat la Versailles.
