Filosofia şi comunicarea ziditoare

Poate mai puţin cunoscută publicului larg este preocuparea relativ recentă a filosofiei, mai exact a slujitorilor şi promotorilor ei de a se întoarce în cetate şi a-şi recupera profilul dialogic într-o realitate construită de comunicare, dar care se prezintă cel mai adesea văduvită de comuniune. Izolată vreme de secole la nivelul discursului academic şi al construcţiilor sistemice ”exclusiviste”, filosofia pare a-şi fi subminat singură rolul de a furniza răspunsuri marilor întrebări ale omului obişnuit, fapt recunoscut de toţi cei care-i constată reducerea câmpului de prezenţă şi influenţă în raport cu alte domenii ale cercetării umanului, tributare filosofiei sau desprinse din ea.
Tendinţa complicării vieţii interioare a omului modern este consecinţa firească a conectivităţii lui multiple, a funcţionării concomitente în mai multe reţele ale socialului, toate aducătoare de întrebări şi provocări care necesită răspunsuri şi soluţii sub presiunea unui timp social a cărui viteză de scurgere e în continuă creştere. Resursele filosofiei pot fi furnizoare a unor ”îndreptare” de viaţă, a reperelor, dacă e cazul, resituării valorice a vieţuirii noastre relaţionale şi definirii corecte a criteriilor care ne ierarhizează şi prioritizează acţiunile, toate ghidate de nevoia existenţei omului în armonie cu matca autentică a fiinţei sale, care, la rândul ei, se cere descoperită şi redescoperită.
Filosofia se poate re-prezenta astfel cetăţii, publicului, dintr-o disciplină înalt-abstractă, într-un domeniu al consultanţei sau consilierii ce poate fi ”practicată” de către cei care stăpânesc resursele ei cognitive şi deţin măiestria reconstrucţiei dialogice a omului.
Preocupările actuale legate de acest drum şi ambiţii ale filosofiei sunt excelent prezentate de profesorul şi eseistul clujean Sandu Frunză, el însuşi un practicant al consilierii existenţiale, în ultima sa carte, ”Comunicare şi consiliere filosofică” (Editura Eikon, 2019). Orientarea autorului către prezentarea, dezbaterea şi consacrarea posibilităţilor filosofiei de a se constitui ca ghid existenţial era cumva anunţată de preocupări anterioare ale acestuia, dacă e să ne referim, foarte selectiv, la alte volume pe care le-a semnat, ”Experienţa religioasă în gândirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relaţională” (Dacia, 2001), ”Comunicare etică şi responsabilitate socială” (Tritonic, 2011), ”Comunicare simbolică şi seducţie. Studii despre seducţia comunicării, comportamentului ritualic şi religie” (Tritonic, 2014), ”Publicitatea şi administraţia publică sub presiunea eticii” (Lumen, 2015), ”Eşti o fiinţă autentică. Despre tine, filosofie, comunicare, dezvoltare personală şi leadership” (Eikon, 2018), din totalul de 14 de până acum.
Cartea lui Sandu Frunză, care a atras cel mai mare număr de participanţi la lansările de anul acesta din cadrul Târgului Gaudeamus din Cluj, a fost privilegiată şi de calitatea prezentărilor făcute de iluştrii profesori Aurel Codoban, Ioan Chirilă şi Vianu Mureşan.
Revenind la conţinutul ei, atrage atenţia preocuparea de a cadra cât mai atent extensia şi limitele ”intervenţiei terapeutice” a filosofului în viaţa omului contemporan, revendicându-se în dreptul filosofiei multe din atributele consilierii psihologice, autorul pornind de la convingerea că ”psihologia nu este moştenitoarea religiei, ci fiica cea mare a filosofiei” şi că ea ”poate fi considerată mai degrabă o formă ştiinţifică de practică a filosofiei experimentale decât o practică a unei teologii laice” (p. 92), colaborarea dintre filosofie şi psihologie fiind reclamată astfel de logica inerentă a existenţei şi dezvoltării fiinţei umane.
Sandu Frunză traversează dialogal şi critic lucrări de referinţă în demersul explicit sau implicit al filosofiei de a se contura ca suport al consilierii existenţiale, aparţinând lui Lou Marinoff, Emmy van Deurzen şi Aurel Codoban, zăbovind asupra unor teme sensibile precum relaţia posibilă a filosofiei cu alte domenii ale consilierii, modul în care se construieşte sensul în fiecare dintre culturi prin structurarea unei ideologii dominante, sau relevarea metamorfozelor iubirii de la fiinţa religioasă a omului la complicata sa condiţie post-modernă.
Vom întâlni tematizări din perspectivă filosofică a unor subiecte foarte actuale, cum este de pildă cel al corectitudinii politice, descris la propunerea lui Lou Marinoff, drept o ideologie nesănătoasă deoarece ne cere să ne abţinem de la a spune anumite adevăruri. Adevărul trebuie însă afirmat chiar cu riscul ca unii să se simtă ofensaţi de rostirea lui deoarece, în viziunea lui Marinoff, ofensa nu vine dinspre cel ce spune un adevăr ci din mintea celui ce receptează adevărul ca pe ceva ofensator. Rezultă că responsabilitatea nu trebuie stabilită în raport cu ceea ce se naşte ca reprezentare în mintea celuilalt, ci în raport cu responsabilitatea pe care o are fiecare faţă de sine în rostirea adevărului. Tema selectată şi discutată de Sandu Frunză are relevanţă din perspectiva marcării felului în care poate fi denaturată comunicarea sub presiunea ideologiei corectitudinii politice, rolul ”intervenţiei” filosofice fiind menit să aducă starea de echilibru prin practicarea simţului măsurii.
Rolul clarificator şi constructiv al filosofiei, jucat în cotidian, nu urmăreşte însă atât disfuncţii şi diformităţi perceptive la nivelul comunicării ideologice, cât rezolvarea, prin dialog, a problemelor, dilemelor şi impasurilor cu care se confruntă omul post-modern. Spre deosebire de alte forme ale consilierii, dialogul alimentat de experienţa şi cunoaşterea filosofică trebuie să conducă la recunoaşterea importanţei examinării oneste a propriilor probleme, la disponibilitatea de a căuta soluţii etice pentru echilibrul interior şi coerenţa decizională, principii valabile atât în cazul indivizilor cât şi al organizaţiilor. Sandu Frunză ne încredinţează că se poate dialoga cu un filosof practician pe teme dintre cele mai complexe: ”de la practicarea deciziei etice în baza normelor tradiţiei comunităţii din care faci parte şi a valorilor însuşite în familie, la revalorizarea acestora prin apelul la gândirea critică şi la tradiţia reflexivă sedimentată în istoria culturii; de la dezvoltarea gândirii pozitive până la investigarea critică a argumentelor şi deciziilor; de la dezvoltarea personală la cultivarea unui brand personal şi a calităţilor de lider” (p. 21).
Dialogul onest ca terapie existenţială nu are practic limitări ale temelor ce pot fi abordate, dacă se apreciază că ele pot conduce la rezolvarea problemelor pe care lumea construită de comunicare le ridică omului contemporan: de la angoase existenţiale cu determinări comune dar trăite, inevitabil, în registru personal, crize despre care ne avertizează mass-media sau problematizări pe care le ridică discursul ideologic, practicile consilierii sunt benefice descoperirii şi/sau reconstruirii sensului acţiunilor noastre, evitării capcanelor manipulării, recunoaşterii importanţei comunicării etice, restabilirii echilibrului şi creşterii calităţii vieţii fiecăruia.
Cadrul de acţiune al consilierii filosofice ţine cont de manifestarea individului uman la intersecţia a patru dimensiuni sau lumi ale existenţei sale: lumea fizică, lumea interioară sau personală, lumea socială sau a relaţiilor inter-personale şi lumea spirituală. Acesteia din urmă Sandu Frunză îi încorporează şi dimensiunea axată pe asumarea sacrului sau a religiei ca atare, iar celor patru le adaugă, pe deplin justificat zicem noi, lumea virtuală. Această structurare a lumilor pe care omul le locuieşte în plinătatea fiinţei lui sunt avute în vedere de terapia existenţială, care ni se dezvăluie astfel ca o practică de îngrijire a minţii şi sufletului omului din perspectiva unei acţiuni holistice asupra fiinţei sale. Dezvoltările autorului sunt întemeiate pe acumulări substanţiale din arealul existenţialismului filosofic, filosofiei morale şi comunicării etice, unele paragrafe ale cărţii fiind de-a dreptul seducătoare: ”…trăirea în sens presupune şi să ai o anumită seninătate în raport cu ceea ce se întâmplă să fie mai puţin plăcut în viaţa ta. Să priveşti cu detaşare, chiar cu un zâmbet, ca şi cum Demiurgul cel bun ar sta undeva pe margine şi ar râde împreună cu tine” sau ”viaţa ne aşează pe fiecare acolo unde ne era locul, acolo unde ne-au dus faptele, gândurile şi modul nostru de a comunica (…), ea nu îi iartă niciodată pe cei care uită că sensul vieţii se constituie prin binele adus în viaţa proprie în deplină armonie cu semnificaţiile resimţite ca importante din punct de vedere al vieţii celorlalţi” (p. 197).
Considerarea de către Sandu Frunză a dimensiunii virtuale ca una din cele care structurează existenţa noastră, este reclamată de realitatea transferului gradual al comunicării publice şi inter-personale în lumea digitală, sau altfel spus de medierea tehnologică a comunicării şi reducerea semnificativă a faptelor de comunicare faţă către faţă. Ajungem să dialogăm tot mai mult cu profilurile digitale ale semenilor noştri şi să-i recunoaştem după acestea, într-o lume în care potenţarea cantitativă a dimensiunii relaţionale vine la pachet cu o diminuare a consistenţei relaţiei, o formalizare sau tehnologizare a statutului nostru comunicaţional. Noua realitate repune în discuţie multe din consideraţiile legate de corp ca instrument al comunicării, de importanţa limbajului non-verbal şi calitatea schimburilor comunicaţionale, toate cu implicaţii posibile asupra formelor de manifestare a însingurării şi înstrăinării. Istoria transmiterii mesajelor (niciodată celebra sintetizare a lui McLuhan, ”mijlocul este mesajul”, nu a fost mai actuală), ne arată că orice evoluţie şi re-scriere a formelor comunicării modifică valenţele situării omului în orizontul existenţei sale. În ce mod realitatea digitală va marca apropierea sau distanţa dintre oameni, cum va interacţiona cu celelalte dimensiuni, lumi ale pentadei existenţiale, ce tipuri de provocări şi problematizări va aduce condiţiei omului contemporan digitalizarea comunicării este dificil de anticipat şi deci, cu atât mai provocator. Rămâne să credem că orice problemă care îi este ridicată omului în exprimarea sa individuală, relaţională (comunitară) şi organizaţională îşi poate găsi şi rezolvarea, atâta timp cât ea este identificată corect, recunoscută onest şi există sau se crează disponibilitatea de a prelua controlul asupra propriei persoane. Preocupările filosofiei practice acesta sunt: de a-l ajuta pe om să se descopere pe sine, a-l orienta în raport cu autenticitatea propriei fiinţe şi a da astfel coerenţă vieţii şi acţiunilor sale.
Recomandări existenţiale de o constantă actualitate, modele de rezolvare a unor tensiuni interioare, cum este cel presupus de metoda PEACE (problema, emoţia, analiza, contemplaţia şi echilibrul), sunt abordări pe care vă lăsăm să le descoperiţi singuri parcurgând volumul, care, datorită curgerii frumoase a scrisului lui Sandu Frunză promite o lectură nu doar utilă şi interesantă, ci şi relaxantă.
Ioan GHERGHEL