Criza economică nu iartă pe nimeni, dar e profund resimțită de oamenii de rând. Cei puternici își permit să dea definiții savante. De genul, criza este răul prin intermediul căruia se legitimează și se recunoaște binele. Sistemul pune întrebări și caută răspunsuri. Criza este momentul marilor decizii. Cu aceste definiții poți trece un examen. În realitate, criza lasă urme adânci. În fapt nu iartă pe nimeni. Marchează istoria unei societăți. Splendida Ediție „Ziarele României Mari”, ajunsă la numărul 13, se referă la criza economică începută în anul 1929. Prin intermediul ziarului „Dimineața”, care nu se ferește să titreze că urmările sunt dezastruoase. Articolul de fond este ilustrativ. Deruta de la Bursa din New York ajunge și în România cu repeziciune. Economia românească dădea semne de slăbiciune, dar căderea de la bursa nord-americană a accelerat tensiunea și a trimis țara în cea mai gravă criză de până atunci.
Articolele reușesc să redea atmosfera de pe Wall Street, unde toată lumea vindea și se petreceau scene cum nu a mai cunoscut istoria finanțelor. Mari companii americane se prăbușesc, în câteva ore se pierdeau miliarde de dolari. Încep falimentele, dar și primele sinucideri. Cum s-a răsfrânt la noi criza? Cu cruzime și multe curbe de sacrificiu. La noi cea mai mare parte a populației era concentrată în agricultură. De unde provenea și cea mai mare parte a venitului național. Criza economică mondială dintre anii 1929-1933 a schimbat radical strategiile guvernării țărăniste de dezvoltare a României. Care se afla în pragul falimentului economic. Din coloanele ziarului amintit mai sus am desprins cum era viața românilor în criză. Țărănimea a fost sufocată de taxe și impozite. Pentru colectarea acestora, guvernul a luat serioase măsuri de constrângere a țăranilor. Mi se par umilitoare și absurde. S-a mers până acolo încât notarii refuzau să elibereze acte de căsătorie și deces dacă oamenii nu-și plăteau dările. S-au format echipe compuse din primari, jandarmi și perceptori, care puneau sechestru pe bunurile celor datornici. În aceste împrejurări, bărbații s-au refugiat prin păduri, luând cu ei vitele și alte avuturi. În sate rămâneau doar femeile și copiii.
Autoritățile recurgeau la confiscarea lăzilor de zestre. S-au înregistrat și încăierări între femei și autorități. Tensiunile din mediul rural au determinat guvernul Iorga să propună amânarea execuțiilor silite. Legea s-a aplicat foarte târziu. Cele mai afectate au fost gospodăriile țărănești care au fost supuse presiunilor guvernamentale. Ne aducem aminte de celebra fonciire din Moromeții lui Marin Preda. În timpul crizei, viața familiilor simple de la oraș, deși mult mai bună decât cea a țăranilor, nu depășea nivelul de subzistență. Alimente, chirie, utilități și transport – toate acestea înghițeau cea mai mare parte a veniturilor. Mai ales că, în majoritatea cazurilor, în familii, doar o singură persoană contribuia la plata dărilor. Costul vieții era piperat, iar criza a înrăutățit și mai mult situația. În agricultură s-au ruinat mii de gospodării țărănești, iar în industrie a crescut șomajul. Guvernul țărănist a încercat să facă economii prin curbele de sacrificiu. În fapt, reducerea salariilor bugetare. Scăderea salariilor a fost agravată și de mărirea impozitelor.
Au fost multe frământări sociale. Toate acestea se regăsesc în ziarele epocii. Am aflat un articol care consemnează despre Congresul invalizilor de război, care a cerut guvernului facilități fiscale, mai ales la pensii. Invalizii de război au protestat în fața Palatului Regal. Au fost izgoniți de pompieri și armată. Au fost 12 răniți. Iuliu Maniu, deși le cunoștea situația, a declarat: „guvernul și armata și-au făcut datoria și o vor face-o când va fi nevoie.” De unde se vede că puterea se apără cu orice preț.
Criza a pornit de la Bursa din New York. Anul trecut, prin vară, am avut prilejul să calc pe îngustele străzi din Wall Street. Știam că fac parte din districtul financiar. Aproape de Bursă am văzut statuia unui taur. Are 3000 de kilograme și o figură fioroasă, deși sculptorul italian Arturo Di Modica i-a dat ca simbol rezistența financiară americană. Statuia a fost amplasată acolo în anul 1989, fără aprobarea primăriei orașului. A rămas pe piatra cubică la insistențele newyorkezilor. Așa că privind statuia în față mi-am dat seama că între criză și taur există o strânsă legătură. Provoacă luciditatea în înțelegerea realității de astăzi.
Taurul din Lower Manhattan nu este o simplă statuie.
