Nicolae Muțiu din comuna Lăpuș, nr. 771, ne-a pus la îndemînă un caiet de însemnări al socrului său, TEODOR PAȘCA, participant la Al Doilea Război Mondial, mort pe front în Rusia, pe cîmpul de luptă, fiind declarat erou. Jurnalul stropit parcă cu sînge și cu miros de praf de pușcă este scris în tranșee. Cuprinde notițe și însemnări, cu lux de amănunte. Sînt menționate pregătirile și desfășurarea propriu-zisă a luptelor, pe zile, cu localități, păduri, drumuri și ascunzișuri. Astăzi, numele lui TEODOR PAȘCA, este încrustat pe Monumentul Eroilor, încadrat cu două tunuri, ridicat în centrul comunei.
S-a căsătorit și, cînd cei doi copii ai săi aveau 2-3 ani, a plecat la o școală pentru servicii militare, apoi a fost încorporat și trimis pe front în Rusia. Iată primul pasaj din jurnalul de război, scris caligrafic, cu creion chimic: “În ziua de 5 noiembrie 1942, am plecat pe front. În ianuarie 1943, m-am îmbolnăvit de tifos și, după ce-am fost purtat din spital în spital, sosesc la Kiev de unde primesc un concediu medical de 21 de zile. În ziua de 7 martie 1943, plec din nou pe front, iar la Budapesta mă oprește Crucea Roșie, pînă ce ne vom aduna mai mulți.
6 IV 1943. Ne găsim retrași în orășelul Snoskaia și nu se știe cît vom sta aici. Stînd de multe ori în repaus, fără niciun lucru, aș citi foarte cu drag orice fel de carte românească aș avea la îndemînă, însă cu părere de rău nu am și nu se găsește niciun fel de răvaș ori scrisoare. Îmbătrînesc fără de vreme în această țară necivilizată prin cele cîmpii pustiite de luptă. Păsările cu ciocul de oțel nu ne prea dau pace să ne odihnim noaptea.
11.IV.1943. Partizanii ne atacă, plutonul de tragere bate neîntrerupt, la fel și cîteva tunuri plus mitralierele și alte arme. Inamicul fuge de pe poziții și intră în pădure. Plutonul, ce a plecat din cîmp împreună cu alte trupe, a fost atacat în marginea unei păduri și un strașnic foc se încinge. Morți și răniți peste tot. Noroc că nu a căzut nimeni dintre ai noștri, numai niște cai. Focul a ținut mult și bine că îți venea să intri în pămînt ca șoarecele.
13 iunie 1943. În chiar dimineața zilei de Sfintele Rusalii, cam pe la ora 8, dintr-o pădure deasă sîntem opriți cu un foc puternic de arme care seamănă moartea peste noi. Focurile năpraznice ieșeau din țevile puștilor partizanilor. Ai noștri bat și batem și noi cum putem, cu mult sînge rece, folosind aknele. Pușcașii înconjoară inamicul iar pe cei care au rămas vii îi fac prizionieri de război. Pe la amiază, alt foc începe. Cerul era numai foc și fum.
18 iunie 1943. Ne aflăm în rezervă, într-un sat pustiu de pe Nipru. Nu vezi niciun picior de om, dar azi vom pleca în altă parte, nu știm unde. Se aud ceva zvonuri, iar timpul pare a fi cel mai critic. Știe Dumnezeu ce va urma.
6 august 1943. Trenul ce venea dispre Cernikov spre noi a fost minat de către partizani. S-a răsturnat și a fost atacat. Au fost omorîți și răniți soldații care se găseau în tren. Dintre ai noștri au murit doi.
15 august – 7 septembrie 1943. E ziua Sfintei Marii, seara. Arde un grajd mare al Armatei și odată cu el 20 de cai. Greu au scăpat oamenii care se aflau în acel grajd. Îmi trimite mama un pachet. E bun și în regulă. Scriu niște scrisori acasă și la mai mulți prieteni. Plecăm din pădurile comunei Ladya spre gara Nedavu, pentru a ne îmbarca pentru Polonia. Anevoie și cu greu, plecăm și din această zonă. Însă pe drum trenul este minat și se răstoarnă. Scăpăm cu răni ușoare, care cum putem. Ajungem apoi în orașul Slațîn, unde debarcăm de pe tren și o luăm pe jos, pentru a ne găsi Compania ce se afla undeva la 30 km depărtare de noi. Ne aflăm acum în orășelul Rogokev, într-o cazarmă rusească.
