Poezia „Vrem Ardealul“ a fost scrisă de Radu Cosmin, în anul 1914, în contextul începerii Primului Război Mondial. La scurt timp, poezia a ajuns un material incendiar pentru românii de dincolo de Munţii Carpaţi, dar mai ales pentru românii ardeleni. Alegerea Blajului ca loc în care să fie distribuită poezia scrisă de Radu Cosmin n-a fost întâmplătoare, oraşul era la acea vreme o localitate a românismului din Ardeal. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (graniţa dintre România şi Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureacul cizmei.
În scenă intră Maria Puia, dactilografă la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului. Tânăra de 30 de ani, ce provenea dintr-o familie modestă, cu cinci copii, a dat dovadă de mult curaj, când şi-a asumat sarcina multiplicării şi difuzării poemului. Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes. Poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Se spune chiar că intelectualii şi elevii Blajului o învăţaseră pe de rost. Efortul ascuns al tinerei dactilografe n-a rămas prea multă vreme departe de ochii vigilenţi ai organelor austro-ungare de represiune. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, şi de această dată s-a găsit un trădător de neam. Este vorba de Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat, Maria Puia a fost arestată, dar a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.
A preferat să le ducă cu ea în mormânt. Aşa se explică faptul că, în celula în care era închisă, Maria Puia s-a spânzurat cu făţii de pânză rupte din rochie.
«Am socotit că e mai bine să mor eu singură, decât alţii o sut㻓, a scris ea în scrisoarea de adio, lăsată de tânăra din Blaj. Cât despre conţinutul poemului, a reuşit să surprindă voinţa şi revolta românilor, dar era şi un rechizitoriu la adresa regelui Carol I.
„Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia «Vrem Ardealul» şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte. Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu”, a scris Maria Puia în scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa. Se cuvine să o aşezăm pe Maria Puia în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi. În amintirea ei, pe clădirea fostei închisori a fost pusă o placă de comemorare.
Autorităţile vremii i-au cercetat penal pe 37 de români implicaţi în acţiunea de răspândire a poeziei-manifest. Dosarul penal nr. 1464/1915 al Tribunalului din Alba Iulia are în jur de 700 file. Doar poezia „Vrem Ardealul”, „corpul delict”, este scrisă în limba română, toate celelalte documente, inclusiv declaraţiile celor cercetaţi, au fost întocmite în limba maghiară. Poezia „Vrem Ardealul” de Radu Cosmin a fost publicată în ziarul „Adevărul” din 2 iunie 1916. (N.F.)
Vrem Ardealul
de Radu Cosmin (1879-1959)
Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am crezut la miezul nopţii că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme,
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii care strigă: “Vrem război!”
Patru luni de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arma la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze pentru ei şi pentru noi.
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc.
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite câţi de-ai noştri gem în lanţuri.
Geme, Doamne, tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
•
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării şi, sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândrei noastre ginţi latine.
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme,
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim că pentru ceasul şi avânturile vremii,
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii altă mână!
De-ai uitat, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine,
Spune altora să cheme pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.
