Dând răspuns unei chemări lăuntrice, în urmă cu peste 20 de ani, Nelu Pop, deţinător în timp al mai multor demnităţi publice, unele de majoră însemnătate pentru statul român, a oferit consătenilor şi conjudeţenilor săi în primul rând, dar şi tuturor pasionaţilor de istorie, antropologie şi etnologie, o monografie a localităţii Suciu de Sus. La vremea respectivă, s-a scris despre această lucrare, considerată de critica de specialitate drept una dintre cele mai reprezentative monografii a unei localităţi rurale, prin rigoare şi completitudinea documentării.
Nu e puţin lucru, fie şi dacă ne gândim că Nelu Pop a trebuit să dedice timp preţios efortului său, răspunzând totodată cu măsura reclamată de specificul lor, unor însărcinări profesionale de o cu totul altă natură, complicate şi nemilos cronofage.
Din aceeaşi pornire lăuntrică, ale cărei resorturi sunt regăsibile în devenirea prin timp a neamului său înrădăcinat la Suciu de Sus, Nelu Pop reuşeşte să mobilizeze energii şi să convingă decidenţii timpului cu privire la importanţa înălţării în localitatea pomenită a statuii revoluţionarului paşoptist Atanasie Moţ Dâmbu (foto). Este notoriu că fără iniţiativa şi implicarea lui pentru durarea în piatră a luptătorului, memoria celui mai reprezentativ apărător al cauzei revoluţionarilor români din ţinuturile Lăpuşului şi Chioarului ar fi rămas în umbră pentru marele public.
Cel pe care nu ne-am propus să-l lăudăm, ci doar să vi-l prezentăm prin fapta sa, îşi mai leagă numele de o realizare semnificativă, Biserica de lemn maramureşeană din incinta Direcţiei Poliţiei de Frontieră Sighet, care, ctitorie comună a poliţiştilor de frontieră sigheteni, conduşi la acea vreme de actualul primar al Giuleştiului, Laurenţiu Batin, a fost posibilă doar datorită susţinerii de către Nelu Pop a demersului, din postura de şef al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Cine îşi închipuie sau afirmă că asemenea realizări sunt consecinţa unei simple linearităţi administrative, cu implicări sumare, de birou, fie nu are cuprinderea lucrurilor, fie stă pe marginea cârtitoare a dezinteresului ori neputinţei.
Spaţiul cultural-istoric al Transilvaniei se prezintă încă din punct de vedere al ocupării sale simbolice (edificii, statui, denumiri) sub o formă în care elementul românesc nu este corespondent reprezentativităţii sale demografice. Aceasta pentru că în timp, demersurile instituţiilor cultural-administrative au fost modeste şi lipsite de substanţă, dacă nu au fost înecate de inerţia administrativă cronicizată nu atât de birocraţie cât de lipsa dorinţei şi mai ales a determinării.
S-a întâmplat ca, în multe situaţii, sarcina recuperării simbolice a unui spaţiu să fie asumată de persoane purtate de mobilul interior al unei autoîndatorări, în care reverberează un set nobil de valori: respectul pentru istoria neamului, înţelegerea nevoii privind afirmarea identităţii, patriotismul ca formă de credinţă. Oameni care nu reprezintă instituţii profilate şi responsabile funcţional de obligatorii recuperări culturale, de repunerea în valoare sau creşterea vizibilităţii unor elemente simbol ale dăinuirii şi devenirii noastre, reuşesc cu discreţie, modestie şi multă determinare să-i substituie în destule rânduri pe cei datori funcţionăreşte să acţioneze.
O monografie, o statuie, o biserică relaţionate unui autor, inspirator şi sponsor, ctitor. Acestea sunt fapte, nu întâmplări culturale cu miză măruntă, perisabile, nu poveşti gargaragiste ale unor culturnici specializaţi în elogii şi blocaţi în autoreferenţialitate. Nelu Pop nu a avut vreodată pretenţia vreunei recunoaşteri publice a eforturilor sale, chiar dacă acestea nu au lipsit şi iată, nu lipsesc. Nu a suferit niciodată de boala discursului autocentrat şi are starea celui care simte că încă nu a făcut destul pentru neamul său. Gesturile lui culturale, materializate în elemente durabile, sunt pe undeva şi efectul viziunii şi implicării militarului format şi consolidat de logica faptei.
Ne-am reîntâlnit anul acesta la Târgu Lăpuş, în 5 decembrie, ziua marii jertfe date de lăpuşeni pe altarul Unirii neamului. La 100 de ani de la masacrarea de către un grup dement de militari unguri a civililor nevinovaţi adunaţi în centrul Lăpuşului pentru a primi veştile de la Alba Iulia, primarul Mitru Leşe l-a mandatat, de voie, de nevoie, pe Nelu Pop să prezinte evenimentul dedicat sfinţirii monumentului închinat eroilor lăpuşeni şi reclădit în An Centenar prin purtarea de grijă a edilului oraşului. Cei prezenţi au putut constata stilul şi inspiraţia cu care generalul s-a achitat de o sarcină pe care a avut-o ”de îndeplinit”, cred, în premieră.
În ziua următoare, Nelu Pop şi-a invitat prietenii, rudele şi consătenii la Casa de Cultură „Vasile Latiş”, pentru a-şi lansa un volum de versuri pe care el le-a numit patriotice şi religioase, recidivând astfel în seria gesturilor culturale, de data aceasta într-un fel mai personal, dezvăluindu-ne lumini ale unei interiorităţi profund ancorate în vatra satului, în întâmplările şi chipurile oamenilor care i-au însoţit copilăria.
Nu stă în priceperea mea să comentez poezie, au făcut-o cu elocinţa-i şi spiritul analitic binecunoscute universitarul George Achim, care a remarcat linia descriptivă a versurilor alimentate arhetipal de nostalgia întoarcerii la obârşii şi mereu inspiratul Teodor Ardelean, cu sublinieri privind vibraţia care ne aduce împreună sub semnul poeziei, când comunicarea devine comuniune. Grigore Leşe semnează prefaţa cărţii, observând că Nelu Pop-Suceanul vine cu creaţia lui dintr-o lume ”a cunoaşterii trăitoare, o lume cu rânduială şi forme moştenite”.
A fost o întâlnire între prieteni, ”rânduită” de Nelu Pop într-o după-masă spre seară când Târgul Lăpuşului încă nu îşi începuse odihna după două zile de felurite aduceri aminte.
Nu aş fi scris aceste rânduri fără convingerea că faptele lui Nelu Pop au putere exemplificatoare şi fără a gândi la concluziile ce trebuie desprinse de oameni şi instituţii cu privire la ce se poate şi ce nu se poate face.
Ioan GHERGHEL
