Ştirea a ajuns şi la mine: a murit actorul Anton Tauf. Doliu în teatrul românesc! Mai adaug şi eu un cuvânt: prietenul Anton Tauf. S-a născut la Baia Mare în anul 1946. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti, promoţia 1968, la clasa profesorilor Beate Fredanov şi Octavian Cotescu. Putea să rămână la un teatru bucureştean, dar a optat pentru Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Aici a lucrat cu mari regizori ai vremii. De la Vlad Mugur, la Aureliu Manea, de la Alexa Visarion, la Mihai Măniuţiu. A făcut roluri antologice, marca Anton Tauf. L-am văzut pe scena clujeană în câteva interpretări majestuoase. Harul lui actoricesc a fost răsplătit cu multe premii. Anul acesta a fost încununat cu Premiul Senatului UNITER pentru întreaga activitate.
Cum am devenit prieten cu Anton Tauf? Pe când era director al Teatrului Dramatic din Baia Mare, după un spectacol, a dispărut relaţia dintre actor şi spectator. Cel cu apropierea noastră purta numele Nichita Stănescu. Adică memoria şi poezia marelui ploieştean. Pe scena băimăreană, Toni i-a dedicat un spectacol de neuitat. Printre cei din sală era Dora Stănescu, soţia lui Nichita, şi fratele întru poezie din Belgrad, Adam Puslojic. O scenă a rămas memorabilă. O masă era acoperită cu o pânză albă. În mijlocul mesei, un pahar. Actorul a lăsat să curgă dintr-o sticlă vinul roşu, care pe pânza imaculată închipuia rănile cristice. A rostit versurile lui Nichita: “Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte”.
Apoi, au venit şi celelalte poezii. Am plecat la Deseşti, unde a oficiat un recital în sala Nichita Stănescu. Actorul a venit în câteva rânduri în satul de pe Mara pentru a se întâlni cu spiritul marelui său prieten. Doamne, ce lansări de carte făcea în foaierul Teatrului Dramatic! Rămân memorabile întâlnirile cu Adrian Marino, Mircea Carp, George Muntean, ori Adela Popescu.
A provocat o întâlnire cu patronii de firme din Baia Mare, pentru a le explica măreţia Thaliei. Unii chiar au înţeles, devenind prieteni ai teatrului. A slujit teatrul băimărean, ca director, timp de şapte ani. Apoi s-a întors la scena lui dragă din Cluj, care l-a consacrat. Eugenia Sarvari, autoarea unui volum despre Anton Tauf, scria: „Personalitatea puternică a lui Anton Tauf, dublată de un farmec irezistibil, face din el un actor de excepţie. Plin de neastâmpăr, impunător şi frământat, năvalnic şi primejdios, actorul este interpretul laborios, care fascinează publicul”.
Antoniu, în interpretarea lui Anton Tauf, a rămas un rol memorabil. Situându-l pe actor printre cei mai înzestraţi artişti ai generaţiei sale. Capabil să susţină cu strălucire şi forţă roluri de o mare complexitate şi anvergură. Victor Parhon observă că „tensiunea privirii lui trădează o gândire mobilă şi gravă, refractară banalului. Temperament de luptător, cu candori juvenile şi suflu ce reclamă întinderi vaste, accidentate”.
El a iubit scena precum iubeşti primejdia care te înalţă, îţi verifică trăirile şi temperatura frământării personajelor. Spunea adesea că la capătul fiecărui rol este marea ta singurătate. A fost şi un iscusit regizor. Înzestrat cu recunoscute calităţi de scriitor, Anton Tauf avea capacitatea să-şi explice relaţia lui cu rolurile interpretate. Ca actor, nu s-a menajat să se întâlnească cu mari personaje. Mai ales cu cele ale lui Shakesperare.
Mă întorc la prietenia lui cu Nichita. Mi-a spus adesea: dacă am pus mâna pe un geniu, acela era Nichita. Preţuia la poet extraordinara forţă de a inventa limba română. La el, brusc, cuvântul avea alte faţete. Fericită întâlnire între un poet şi un actor. Ultima întâlnire a mea cu Anton Tauf a fost în cabina teatrului clujean. Se pregătea să intre într-un rol. Nu ştiu dacă a fost ultimul rol. La despărţirea de o personalitate, obişnuim să-i căutăm cuvinte care ar putea să exprime biografia, talentul.
Despre Anton Tauf pot spune cu siguranţă că el a plecat întrucât îl aşteaptă teatrul din paradis. Duce cu el replica lui Macbeth: Hai, bătrâne, intră!
