Orice țară este interesată de propria imagine în lume. Un poet american, prietenul Rodney, cu care am bătut drumuri maramureșene, inclusiv la Mănăstirea Botiza, căreia i-a închinat un poem, mă întreba în limba română: De ce voi, românii, sunteți preocupați de imaginea țării voastre? În casa unchiului Mihai, la un pahar de horincă, i-am spus o poveste mai lungă. Știu că l-am întrebat: Dar voi, americanii, de ce ați făcut Holywood-ul? Noi suntem, după unii, într-o ipostază delicată. Am ieșit dintr-un sistem al laudei și am trecut într-o vreme când ne vedem mai ales scăderile. Se crede că numai așa putem scăpa de păcate. Cu un prilej, l-am ascultat pe istoricul Dinu C. Giurescu, membru titular al Academiei Române, care ne spunea tocmai despre deceniile de laude, exagerări și minciuni. Când, paradoxal, țara s-a ridicat într-o parte.
A sosit vremea să rostim adevărul despre noi. Ne spunea academicianul Giurescu: „După un sfert de veac, din 1989, avem o țară care se surpă cu încetul, o țară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorțit și lipsit de orice speranță. Căruia i s-a luat și mândria identității naționale. Cum a fost cu putință așa ceva?” Apoi s-a referit la felul în care România și-a distrus economia, a înstrăinat resursele și își nimicește cultura și istoria. Nu a uitat să ne amintească starea școlii, care trece printr-o criză. Tot ce ține de istoria, cultura și civilizația națională, este pe linie de garaj. Apoi a accentuat: „Scoatem generații în serie fără sentimentul de patrie. Să-ți iubești țara a devenit o infracțiune”.
Sunt observațiile unui istoric. În naivitatea mea impusă, l-am întrebat: Dacă Academia Română nu poate face nimic, atunci cine? A avut argumente consolidate, mai ales că a trecut prin băncile Parlamentului. Asta a fost o părere. O altă părere mi-a oferit-o confratele Ion Longin Popescu. Mi-a pus sub ochi opinia englezului Paul Wood, care trăiește în România. Pe care o iubește și este mirat cum politicieni români sperie lumea civilizată cu imaginea țării din Carpați. Crede că oamenii unei țări sunt principala cauză care te face s-o iubești. De la satele pitorești, în inima Bucureștilor.
Spune domnul Wood: „Românii sunt latini, înconjurați de unguri și slavi, așezați într-o nefericită parte a Europei, unde sunt ierni aspre în fiecare an. Orice ai spune despre acești oameni, pare paradoxal. Sunt cei mai călduroși, cei mai generoși și iubitori, deși pot deveni uneori cruzi și malițioși. Sunt foarte mistici, deși au picioarele pe pământ. Românii sunt mult mai prietenoși decât englezii, dar cu mult mai formali”. Apoi ne privește de la înălțimea anului în care suntem: „La o sută de ani de istorie națională, le place să-și viziteze satele, să mănânce românește în restaurant, să-și petreacă sfârșitul de săptămână în camping, așa cum făceau englezii prin anii ’50”.
Observă că românii citesc mai mult decât englezii, că avem informații despre istoria noastră medievală, de care suntem mândri. În Anglia, situația este mai rea. Numai o mică parte dintre tineri știu cine le-au fost strămoșii. Despre istoria Angliei știu puține lucruri. Britanicii învață că istoria este cronica opresiunii. Românii se mândresc cu voievozii și cu regii care au făcut România Mare. Domnul Wood mai constată că românii cred în Dumnezeu. Iubesc religia de fiecare zi și faptul că, în credința ortodoxă, lumea cealaltă aproape că o poți atinge cu mâna. Domnul Wood o spune!
Mulțumesc, Ioane, pentru acest text! Dragi cititori, comparați cele două păreri. Parcă amândoi au dreptate. Din unghiuri diferite. Academicianul este preocupat de dimensiunea istorică a viețuirii neamului românesc, pe când englezul constată că, aici, România de fiecare zi este complet diferită față de ziua de ieri. Două păreri. Prietene Rodney, se vede că și alții sunt curioși să se privească în oglindă.
