S-a născut la sfârșitul veacului al XIII-lea. A urmat înaltele școli ale vremii, desăvârșindu-și cunoașterea teologică la Constantinopol, unde a apărat învățătura ortodoxă a isihasmului alături de Sfântul Grigorie Palama.
Pentru vrednicia sa a fost ales mitropolit al Vicinei, după moartea mitropolitului Chiril, în 1358. Sfântul Iachint a fost unul dintre cei mai străluciți mitropoliți care a sfârșit șirul ierarhilor ce au păstorit de-a lungul veacurilor creștine la Vicina, în Dobrogea.
În această parte de țară, locuită de strămoșii noștri geto-daci, s-a păstrat credința adevărată în Mântuitorul Hristos și s-a trăit după cuvântul Evangheliei propovăduit aici de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat.
În vremea păstoririi la Vicina, Sfântul Iachint a purtat grijă de eparhia sa, de preoți, de credincioși și de monahi, dar s-a luptat cu mari încercări din pricina năvălirii tătarilor, apoi și a genovezilor asupra acestor locuri. Sfântul Iachint a fost chemat în mai multe rânduri și în Țara Românească, pentru binecuvântarea credincioșilor creștini ortodocși de pe aceste plaiuri.
Mitropolitul Iachint ducea o viață sfântă și era pildă pentru creștinii ortodocși din acele timpuri. El învățase rugăciunea inimii de la monahii din preajma Sfântului Grigorie Palama și-i învăța pe călugării din mânăstirile eparhiei sale să dobândească starea de rugăciune neîncetată. De sfințenia vieții lui auzise însuși Voievodul Basarab I Întemeietorul (cca. 1310-1352), dar în timpul domniei lui nu este atestată existența unei autorități bisericești în Țara Românească recunoscute de Constantinopol.
Această lipsă a împlinit-o fiul marelui Întemeietor, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), care a făcut demersuri la Patriarhia de Constantinopol pentru venirea Mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea domnească de la Argeș. În luna mai 1359, cu îngăduința Sfântului Patriarh Calist I al Constantinopolului (1350-1354; 1355-1363) și la stăruințele voievodului Nicolae Alexandru Basarab, Sfântul Iachint s-a mutat în capitala de atunci a Țării Românești, la Curtea de Argeș.
Astfel, locul Vicinei a fost luat, în șirul mitropoliilor Patriarhiei de Constantinopol, de Mitropolia Ungrovlahiei sau a Țării Românești, care de atunci înainte s-a îngrijit și de credincioșii ortodocși din Dobrogea. Mutarea Mitropolitului Iachint a fost lesne de înfăptuit, deoarece, încă de la începutul secolului al XIV-lea, Țara Românească a lui Basarab I se întindea până la Gurile Dunării, la Chilia.
În scrisoarea prin care Sfântul Patriarh Calist I întărește mutarea Sfântului Iachint în Țara Românească, se arată că „toți clericii din țară și ceilalți sfințiți călugări și laici trebuie să asculte și să se supună lui ca unui adevărat păstor și părinte al lor”, că arhiereul trebuie să-i învețe pe toți „calea Evangheliei, depărtându-i și împiedicându-i de la faptele oprite ale păcatului și de la toată dogma străină de Biserica lui Hristos”, de vreme ce și în Țara Românească erau în vremea aceea unii care încercau să ademenească poporul, fie la Biserica papală, fie la erezia bogomilică.
De aceea patriarhul Constantinopolului îl încredințează pe acest minunat ierarh poporului român evlavios, știindu-l pe Iachint cuvios, rugător, râvnitor în săvârșirea celor sfinte, bun chivernisitor al lucrării Bisericii, precum și mare apărător și mărturisitor al dreptei credințe.
Sfântul Iachint a întărit în mărturisirea Ortodoxiei, prin cuvânt și faptă, pe voievod și pe dregători, care erau ispitiți să-și schimbe credința pentru dobândirea unor trecătoare foloase lumești făgăduite de străini.
De asemenea, marele ierarh s-a îngrijit de organizarea bisericească a Țării Românești, de hirotonirea unor preoți vrednici și de buna rânduială a vieții monahale, fiind iubit de popor pentru blândețea și milostivirea lui. Spre sfârșitul păstoriei sale, a venit în Țara Românească Sfântul Cuvios Nicodim, care a ridicat mai apoi mânăstirile cu viață de obște: Vodița și Tismana.
În ultimii ani ai vieții, Sfântul Iachint a îndurat, cu răbdare și rugăciune, povara multor neputințe și boli, și a suferit felurite clevetiri nedrepte din pricină că slăbiciunea bătrâneții îl împiedica să mai meargă la Constantinopol. El însă a biruit încercările prin smerenie și cu nădejde în Dumnezeu, dând tuturor pildă de răbdare a necazurilor în chip duhovnicesc.
În toată viața sa, întâiul între mitropoliții Țării Românești s-a arătat bineplăcut lui Hristos și, la adânci bătrâneți, în anul 1372, a fost chemat la veșnicele locașuri, fiind plâns de tot poporul ca un adevărat părinte și propovăduitor al adevărului dumnezeiesc.
