Legat de subiect, revin cu precizări ce vizează consecinţele unor conflicte, căile de soluţionare şi măsurile necesare pentru diminuarea unor astfel de evenimente. Spre deosebire de şcolile urbane, în cele rurale este linişte şi pace. Clasele au efective mici de elevi şi conflictele sînt rare. Copiii la şcoală sînt cuminţi, ascultători, cu bun-simţ, aşa cum au învăţat de la părinţi, acasă. Dacă întîmplător apar, părinţii sînt cumpătaţi şi înţelepţi, nu fac scandal nici nu dau curs evenimentelor inerente, petrecute în şcoală. Îşi amintesc că la vremea lor şi ei au fost copii, supuşi greşelilor specifice copilăriei. În şcolile urbane, cu clase supradimensionate, probabilitatea conflictelor creşte proporţional cu numărul de elevi. O seamă de şcolari, proveniţi din familii înstărite, bine hrăniţi, dar prost educaţi, în loc să meargă pe un teren de sport, îşi consumă surplusul de energie la şcoală, în timpul orelor. Pînă la un punct, hiperactivitatea lor poate fi înţeleasă, însă la lecţii sînt obligaţi să respecte regulile stabilite de comun acord cu profesorii. La majoritatea obiectelor, lecţiile sînt grele, conţin cunoştinţe ce cuprind o mulţime de termeni şi noţiuni abstracte, total necunoscute elevilor. Context în care desfăşurarea orelor necesită linişte, atenţie şi multă concentrare. Iar profesorul, pentru a le capta atenţia, dispune doar de cretă, tablă, mijloace didactice rudimentare şi eventual de meşteşugul vorbelor. Cu toată strădania, sînt şi elevi care nu se pot adapta unor astfel de cerinţe. Plictisiţi, reacţionează spontan, nu sînt atenţi, îşi pierd răbdarea, se agită, într-un rîs fără motiv se stimulează unii pe alţii, ora este deranjată, în clasă tensiunea nervoasă creşte şi conflictul începe să prindă contur. În astfel de situaţii critice, lipsite de măsuri ferme şi oficiale, necesare restabilirii ordinii şi disciplinei, deciziile cadrelor didactice sunt discutabile. Elevii şi părinţii pot fi clienţii şcolii, dar nu şi stăpînii ei. Menirea şcolii e să fie şcoală, nu piaţă în care totul se negociază, inclusiv acordarea notelor mari, fenomen obişnuit şi la ordinea zilei.
Indiferent de dimensiunea lor, singura cale de soluţionare a conflictelor rămîne dialogul. Primul pas pe care trebuie să-l facă părinţii este să contacteze cadrul didactic în cauză şi să vadă despre ce este vorba. La nevoie, în calitate de mediatori, pot participa dirigintele şi directorul şcolii. Cu tot impactul afectiv-emoţional, părinţii au obligaţia să ia în calcul cauzele, nu numai consecinţele conflictului. Comportamentul unui copil acasă nu întotdeauna corespunde cu cel de la şcoală. Părinţii care, înainte de toate, informează mass-media fac o greşeală fundamentală. Prin gestul lor, ei afectează imaginea şcolii, nu cadrul didactic implicat în conflict. În timp ce presa serioasă abordează corect şi echilibrat problemele şcolii, jurnaliştii puşi pe scandal denaturează adevărul. Dacă tot nu pot dormi de grija şcolii, înainte de a se informa, din cel puţin două surse, ar fi bine să nu-şi dea drumul la gură. Aşa scrie în cartea deontologiei profesionale. Scuzele reciproce formulate post-factum nu rezolvă conflictele. Şcoala nu este uşă de biserică, copiii nu sînt îngeraşi şi nici profesorii demoni sau sfinţi. Presa care acuză nu ştie la ce presiuni sînt supuse cadrele didactice în contextul şcolii de azi. Profesorii sînt şi ei oameni, fac greşeli şi resursele răbdărilor au limite. Mulţi dascăli au părăsit sistemul, mai degrabă din cauza atmosferei din şcoală, nu a salariilor mici. Alţii, deşi pînă la pensie mai au ani buni, spun prea devreme că s-au săturat de şcoală. Nu este normal ca un profesor pensionar să nu mai treacă niciodată pragul şcolii, în care a slujit zeci de ani. Pe seama unor conflicte, am stat de vorbă cu jurnalişti cunoscuţi, din presa locală, inclusiv în calitate de părinţi sau bunici, cu copii de vîrstă şcolară. Toţi au declarat că pentru haosul din sistem de vină sînt autorităţile, de la toate nivelurile, conducerile de şcoli, I.S.J.-urile şi ministerul de resort. Care nu sînt dispuse să gestioneze într-o manieră eficientă problemele unui sistem aflat în cădere liberă. Dacă luăm în calcul trei capitole, şcoala de azi este premiantă la teorie, corigentă la activităţi practice şi repetentă la educaţie. Reabilitarea şcolilor, pentru asigurarea unor condiţii civilizate de educaţie a elevilor este necesară, dar nu suficientă. Sistemul are nevoie de investiţii masive în mijloace de învăţămînt, menite să le dirijeze atenţia în activităţi ocupaţionale desfăşurate în laboratoare, cabinete şi ateliere. Cît priveşte educaţia, nu ştiu cîte procente revin şcolii, familiei şi societăţii. Oricum, fenomenul educaţiei rămîne un set de valori bazat pe norme, reguli şi principii elaborate de autorităţi, nu de dascăli. La care obligatoriu trebuie să subscrie deopotrivă elevii, dascălii şi părinţii. Neîmplinirile şi cerinţele şcolii de azi, puse cap la cap, converg spre nevoia restructurării din temelii a întregului sistem. Pentru o astfel de operaţiune complexă, necesară şi plină de riscuri, ministrul potrivit încă se lasă aşteptat. Pînă atunci şcoala rămîne o locaţie destinată conflictelor, scandalurilor şi face deliciul presei, avidă de ştiri aşa-zise „senzaţionale”. Bune de luat în băşcălie şi date uitării!
Prof. Vasile ILUŢ
