Bun cunoscător al istoriei neamului românesc şi fin interpret al evenimentelor istorice ale momentului din toamna anului 1918, Iuliu Maniu (1873-1953) s-a angajat cu energie şi curaj în lupta pentru eliberarea românilor din Transilvania şi unirea lor cu patria-mamă. El a fost unul dintre personalităţile marcante ale vieţii politice româneşti şi cel mai de seamă conducător al luptei de eliberare naţională al românilor transilvăneni, dar şi unul dintre făuritorii României Mari din 1918.
Din discursul ţinut la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia observăm că trei sunt argumentele principale care au constituit temeiurile înfăptuirii marelui eveniment: factorul extern, apoi originea şi unitatea de neam şi limbă şi în final starea socială a românilor transilvăneni.
Prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, la sfârşitul lunii octombrie 1918, şi proclamarea „dreptului popoarelor la autodeterminare” constituia temeiul hotărâtor al naţiunilor subjugate de a-şi hotărî soarta. „Sub domnia seculară a habsburgilor, afirma Iuliu Maniu, au suferit pe lângă noi multe neamuri eroice, care deopotrivă cu noi doreau să rupă lanţurile grele ale opresiunii naţionale”. Primii care şi-au proclamat independenţa au fost cehii şi slovacii. Au urmat polonezii, maghiarii, bucovinenii, iar după abdicarea, la 11 noiembrie, a împăratului Carol I de Habsburg, Austria, chiar de a doua zi, s-a declarat republică.
Ca urmare, „Pildele strălucite de eroism naţional ale acestor neamuri ne-au dat şi nouă în zilele grele de suferinţi tărie sufletească şi cuvintele lor de îmbărbătare ne-au mângâiat în dureri şi ne-au întărit în nădejdi”, spune mai departe oratorul.
Trecând la factorii interni, Maniu se referă la geneza limbii şi a poporului român: „Noi, fiii naţiunii române de pretutindeni, suntem de aceeaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte, de aceleaşi aspiraţii măreţe. Dar, îndeosebi, noi, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria suntem în drept şi avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate ca o crudă barbarie să ne forţeze ca însăşi vatra neamului românesc, leagănul aspiraţiilor româneşti să fie despărţit de trupul întregii naţiuni deja unite!”
Iuliu Maniu face în acest pasaj aluzie şi la unirea celorlalte provincii la patria-mamă: Basarabia la 27 martie 1918 şi Bucovina la 15/28 noiembrie 1918.
În al treilea rând, sunt invocate suferinţele de veacuri ale românilor, alt temei ca să-şi mobilizeze forţele pentru libertate şi unire: „Dacă privim şirul nesfârşit al suferinţelor grele cari le-a îndurat neamul românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri cari şi-au jertfit viaţa pentru acest neam, precum şi de durerile sufleteşti care sute de ani au amărât viaţa strămoşilor noştri, nu ştim cu ce să mulţumim noi, generaţia de azi, că suntem învredniciţi de soartă să ajungem, tocmai noi ziua sfântă de azi şi, după atâtea suferinţe ale înaintaşilor noştri, tocmai noi să fim împărtăşiţi de o atât de mare înălţare sufletească.
Înşiruind aceste fapte, Iuliu Maniu consideră că naţiunea română îndeplineşte toate cerinţele pentru a face unirea: „unirea tuturor românilor într-un singur regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti, ci este şi un drept indiscutabil al nostru, în baza fiinţei noastre naţionale unitare”, căci, fără unitate naţională, „rupţi şi împrăştiaţi între diverse împărăţii, ne vor sfărâma neamurile vecine şi vor trece peste noi cum trec valurile turbate peste corăbiile naufragiate, lipsite de mâna tare a cârmaciului”; „Noi nu ne putem închipui viaţa mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc, şi mai bine voim moartea decât o viaţă de schilav umilit, despărţit de fraţii săi”; „Noi privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti”.
Vrednicia neamurilor, prin urmare şi a noastră, se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după măsura de înălţare sufletească cu care se alătură la aceste hotărâri şi după stăruinţa cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate. Vrednicia noastră o vom dovedi”
„Din aceste considerente, afirmă în final Iuliu Maniu, rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de rezoluţie, pentru a întemeia pentru vecie România Unită şi Mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială!”
Este învederat că Iuliu Maniu surprinde, printr-o condensare a faptelor, o inserţie a documentului istoric, dar şi o inserare de argumente juridice, lingvistice şi etnografice, o întreagă istorie a neamului românesc, care-i motivează opţiunea de unire.
În concluzie, putem spune că acest discurs este un model de construcţie completă şi exactă, o analiză a unei concepţii ce a stat la baza unui mare act politic, o percepţie a unui om, a unei generaţii, a unui popor, un adevărat crez politic, de care şi politicienii de astăzi ar trebui să ţină seamă.
Va urma Credinţa în noi înşine ne poate mântui.
Prof. univ. dr.
Nicolae FELECAN
