M-am gândit şi eu, ca aproape tot românul din acest An Centenar, cum s-a întâmplat minunea pentru neamul românilor de a fi laolaltă. Când zicerea lui Nichita Stănescu: ”Limba română este patria mea” a fost o realitate istorică. Noi, cei care am rămas în hotare mai strâmte din România anului 1918, cercăm, după puteri financiare şi cunoştinţe istorice, să nu uităm de măreţia acelui Eveniment, care ne-a dat demnitate în lume. Aşa se întâmplă în istorie, dacă vrei să exişti ca neam.
Despre Anul Centenar, din păcate, se vorbeşte foarte puţin. Este semnalat prin concerte, mese comune, serbări câmpeneşti, cu celebra noastră tradiţie culinară. Bune şi astea, dar se uită lecţia de recapitulare a istoriei. Regret că şcoala a rămas cam tăcută la Eveniment. Ca un cititor de istorie, mi-am dat seama că împrejurarea istorică, inteligenţa şi sacrificiul liderilor unionişti trebuie cunoscute. Fără ei, nu eram noi! În această vară americană, am încercat să desluşesc influenţa celor 14 puncte ale preşedintelui american, Wodroow Wilson, asupra noii hărţi a Europei după război. Deci şi asupra României.
Profesorul Liviu Maior afirma că acele puncte au contat cât toată crâncena conflagraţie. Cum nimeni nu ştia cum va arăta pacea după 1918, au avut de ales între doctrina lui Lenin şi cea a lui Wilson. Popoarele din această parte a Europei, sleite de război, au evitat, atunci, pericolul bolşevizării. Inclusiv premierul maghiar, din acea vreme, a rostit: Wilson, Wilson, Wilson. Alexandru Vaida-Voievod, în celebra declaraţie de la Oradea, aminteşte de 12 ori numele preşedintelui american.
După ştiinţa mea, Wilson a fost primul preşedinte american care a părăsit Casa Albă pentru a veni în Europa. Doctrina lui se baza pe democraţie contra autocraţiei. Având ca model liberalismul britanic din acea vreme. A propus găsirea vinovaţilor care au săvârşit fapte rele împotriva populaţiei civile. Ştiu că unionistul Vasile Stoica, primit în audienţă la preşedintele Wilson, i-a dat cartea sa „Suferinţele pentru Ardeal” (1916), în care povestea, cu argumente, asemenea fapte întâmplate românilor din Transilvania. Începe cu un caz din Şomcuta Mare. Spectaculos a fost modul în care s-a destrămat armata. Ungurii şi-au luat puştile şi au plecat, deşi multora nu le-a plăcut mersul istoriei.
Românii împlineau un destin istoric. Aveau patru ani de război împreună. Nu au fost mari răfuieli. Alba Iulia, locul Marii Adunări Naţionale, era locuită de o populaţie semnificativă de maghiari. După cum ştim, nu s-au întâmplat conflicte. Este adevărat, cei întorşi de pe front au fost polenizaţi cu fel şi fel de ideologii. Nu era o lume numai cu drapele şi urale. S-au format chiar gărzi roşii, ca urmare a evenimentelor din Rusia. Dar înţelepciunea liderilor a învins. Era sărăcia de după război. S-a găsit o energie formidabilă de a rezista, o pildă rară de solidarizare a românilor. Profesorul Maior constata că exista o societate civilă, bine conturată în mediile româneşti, încă înainte de 1914. Apoi bisericile, confesiunile au apelat la soluţia naţională. Inclusiv partidele au ajuns la înţelegere pentru cauza unionistă. S-a făcut alianţă între social democraţi şi Partidul Naţional Român.
Un adevăr care a contat la Conferinţa de Pace de la Paris a fost voinţa populară. Unul dintre liderii Conferinţei a spus: ”Ce bine aţi procedat voi, românii, că aţi înzestrat cetăţenii cu documente pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”. Era vorba de celebrele credenţionale. La Paris s-a vorbit de doctrina lui Wilson, nu a lui Lenin. De care, după câteva decenii, din păcate, nu am scăpat. Acest text s-a scris în tăcere, sub impresia Conferinţelor de la Deseşti, unde sâmbătă, 20 octombrie, istorici, intelectuali de marcă ai Maramureşului, primarii din Băseşti, Giuleşti, Şişeşti au vorbit despre contribuţia esenţială a Maramureşului la Marea Unire.
Este vremea să ne privim în oglindă, să nu înflorim istoria, ci să spunem, prin documente, aşa cum a fost. Ceea ce încercăm să facem. O recapitulare cinstită a istoriei.
