Sunt cuvinte prezente în discursul rostit la 1 decembrie 1918, de octogenarul George Pop de Băseşti (1835-1919), în calitate de Preşedinte al Marelui Sfat Naţional ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Din această cuvântare încercăm să extragem câteva idei, care să dovedească calităţile morale, capacităţile intelectuale şi iubirea de neam ale marelui om politic transilvănean.
Potrivit cu natura şi scopul cuvântării, oratorul începe cu o formulă de adresare, care marchează atât nevoia de apropiere, cât şi cea de cuprindere a tuturor participanţilor: „Prea iubiţii mei! Onorată adunare a tuturor Românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat!”, după care trece, ex abrupto, la expunerea problemei în dezbatere: „Naţiunea română la toate evenimentele mari istorice, în trecut şi astfel şi astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorţii sale. În 1848, marele an al zguduirilor şi prefacerilor sociale şi al scuturării lanţurilor purtate de veacuri, neamul nostru s-a adunat pe Câmpul Libertăţii de lângă Blaj, ca să-şi frângă cătuşele iobăgiei. Acolo, printr-o supraomenească încordare, acest neam a frânt cătuşele care îl ţineau legat de glia oligarhilor străini. Smuls din robia trupească a iobăgiei, poporul românesc din Ardeal şi Ungaria a fost silit să continue a trăi într-o iobăgie cu mult mai dureroasă şi mai umilitoare: iobăgia sufletească. Duşmanii seculari, care ne-au ţinut veacuri de-a rândul în lanţuri fizice, ne-au ţinut până ieri, înlănţuiţi sufleteşte, înăbuşind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate şi cultură naţională”.
După această motivare, cu trimiteri la evenimente anterioare, urmează precizarea scopului acestei ample adunări: „Lanţurile acestei robii suntem chemaţi, fraţilor, să le zdrobim astăzi, în această Mare Adunare Naţională a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania, aici, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea şi Cloşca. Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazu: unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit Stat Românesc. Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale viitoare. Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru şi lucrările noastre!”
De data aceasta, pentru susţinerea şi îmbărbătarea maselor, oratorul aduce în memorie atât evenimente legate de oribila opresiune a ţăranilor, soldată adesea cu multă vărsare de sânge, cât şi amintirea visului de unire înfăptuit de voievodul Mihai Viteazu. Acum însă, în acord cu ideile perioadei paşoptiste, George Pop de Băseşti doreşte ca „temeliile fericirii noastre naţionale” să aibă loc într-o „deplină şi frăţească armonie”.
Formula de încheiere este în concordanţă cu scopul urmărit: „Salutându-vă cu toată căldura inimii mele, declar Adunarea Naţională a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania deschisă”.
După cum se vede, discursul este scurt, concis, veridic, indicând doar două aspecte: „zdrobirea lanţurilor robiei noastre sufleteşti”, „aici, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea şi Cloşca” şi de „unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege”, adică „a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania”, realizând marele vis al lui Mihai Viteazu.
Interesante sunt însă şi aspectele lingvistice. Între acestea, unul vizează chiar modul de adresare către participanţi: o formulă menită să capteze şi să-şi apropie auditoriul, Prea iubiţii mei!, după care urmează o a doua sintagmă, mai protocolară, care, credem noi, contribuie la menţinerea unei atitudini solemne a întregului demers: Onorată adunare a tuturor românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat!
În partea a doua a discursului, în care arată scopul adunării, oratorul apelează, pentru mai multă apropiere de participanţi şi pentru acceptarea necondiţionată a propunerilor, la vocativul fraţilor, substantiv din câmpul onomasiologic al termenilor de înrudire, întocmai ca preotul în discursul omiletic: „Lanţurile acestei robii suntem chemaţi, fraţilor, să le zdrobim astăzi, …; Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional…”.
În ce priveşte sacrul, acest discurs, scurt, dar mustind de informaţii, o singură dată face apel la divinitate, punând sub ocrotirea acesteia toate acţiunile ce vor avea loc: „Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru şi lucrările noastre!”
Va urma A biruit dreptatea!
Prof. univ. dr. Nicolae FELECAN
