Atelierul de manufactură este o formă de producţie premergătoare marii industrii, în care predomină munca manuală, prin divizarea în cadrul atelierului. Un rol important are abilitatea lucrătorului să producă bunuri de larg consum.
La Tg. Lăpuş, supravieţuieşte un mic atelier de curelărie, în care lucrează patru din cei şase membri ai familiei Cociş (cei doi părinţii şi doi fii). Cele două fiice din familie au ales să lucreze în alt domeniu. În acest mic atelier manufacturier se produc curele, chimire, piese de harnaşament pentru cai, teci pentru cuţite, lese şi hamuri pentru câini, diferite articole de marochinărie. Cristi (30 ani) şi Daniel (29 ani) au lucrat de pe la 13-14 ani ca ucenici în atelierul lui Marin Cupşa, care a moştenit meseria şi atelierul de la tatăl său, Nicolae – cel mai vechi şi mai bun meseriaş din breaslă. După decesul lui Marin, familia Cociş a cumpărat sculele şi uneltele din atelierul Cupşa şi şi-a făcut un atelier propriu.
„Curelăria îţi oferă satisfacţia lucrului ieşit din mâna ta, ceva cu care să te mândreşti, de aceea încercăm să punem accentul pe calitate şi nu pe cantitate. Dacă se poate trăi din curelărie? Dacă munceşti de dimineaţa până seara, ai strictul necesar. Nu suntem bogaţi în sensul banilor şi al avuţiei, dar suntem bogaţi sufleteşte, că avem ce lucra şi suntem în familie. Dacă am putea da timpul înapoi, tot asta am face. Din păcate, manufactura va dispărea încet şi poate statul o va pune la muzeu, ca să mai câştige un ban de pe noi” – ne spune Cristi.
Familia Cociş îşi procură materia primă de la ateliere din ţară, tatăl şi cei doi fii confecţioneză diferite articole, iar mama, Elisabeta Eniko, se duce prin târguri să le vândă. Din păcate, animalele sunt tot mai puţine, cererea e mai mică decât oferta. Cei doi fraţi Cociş au rămas să trudească în atelier, iar noi am plecat cu un miros de piele tăbăcită în nări, îmbibaţi cu „parfumul” epocii breslelor.
Nick OPRIŞ
