Ideea construirii la Sighetu Marmaţiei a unui edificiu tip “palat al culturii” a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în mintea unor personalităţi ale culturii locale, maghiari, evrei şi români.
Era o perioadă de bunăstare economică (minele de sare din regiune, prelucrarea industrială a lemnului şi comerţul cu produse animaliere asigurau un venit considerabil oraşului şi locuitorilor), de dezvoltare tehnologică (oraşul era electrificat, calea ferată îl lega de lume) şi emancipare culturală (funcţionau gimnaziile reformat şi piarist romano-catolic, Academia de Drept, şcoli de meserii, preparandie, şcoli religioase evreieşti, mai multe tipografii). În 1907, comunitatea locală a decis amplasamentul, respectiv parcul de pe strada Lónyai, amenajat în anul 1889 în stilul grădinilor clasice franceze, pe locul fostului cimitir reformat, închis în anul 1858. La insistenţele comitelui suprem al Maramureşului, baronul Perényi Zsigmond, fondator şi preşedinte al organizaţiei „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” (Societatea Culturală din Maramureş), care reunea o mare parte a asociaţiilor culturale din oraş, Sighetul a fost vizitat de consilierii ministeriali dr. Fejérpataky László şi Szalay Imre, inspectori ai Inspectoratului General al Muzeelor şi Bibliotecilor, instituţie prin intermediul căreia Ministerul Culturii şi Cultelor de la Budapesta a oferit 100.000 de coroane pentru construcţia viitorului Palat al Culturii, în măsura în care comunitatea poate completa cu aceeaşi sumă. Având în vedere că terenul a fost estimat la 30.000 de coroane, iar „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” (baronii Perényi Zsigmond şi Groedel Ármin, familia Mihalyi de Apşa, Tomcsányi Gusztáv – directorul Direcţiei Silvice, primarul Szöllösy Antal, preşedintele tribunalului Eördögh Virgil, preoţii protopopi Müller Károly, Balogh Mihály, Tit Bud şi Szikszay Zoltán, avocatul Szabó Aurél, precum şi rabinul şef al comunităţii evreieşti, dr. Samuel Danzig) adunase 30.000 de coroane, a fost organizată o chetă publică la care s-au strâns 145.000 de coroane, în final costurile ridicându-se la 305.000 de coroane. Li s-au adăugat costurile amenajamentelor interioare, de 150.000 de coroane.
Lucrările au început în 1912, pe baza proiectului arhitectului Sándy Gyula (1868-1953), lucrările fiind încredinţate societăţii „Adolf Fuchs et Co” din Beregszász (Beregovo, Ucraina de azi), aceeaşi firmă care a construit şi impozanta clădire a gimnaziului piarist (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Ca noutate, constructorul a folosit fierul-beton – realizat de firma budapestană „Pittel et Braunvetter” – ceea ce face ca Palatul Culturii să fie prima clădire din Imperiul Austro-Ungar în care să fi fost folosit acest material. Clădirea a fost terminată în timp record, la 1 decembrie 1913, panglica inaugurală fiind tăiată de noul comite suprem, Vasile Negrea (profesorul Nyegre László, autorul monografiei „Máramaros vármegye”, Pesti Könyvnyomda-Részvénytársaság, Budapest, 1900, şi curator al Muzeului de istorie şi ştiinţe naturale, înfiinţat în 1899 sub patronajul Gimnaziului reformat), în prezenţa baronului Perényi Zsigmond, promovat între timp subsecretar de stat la Ministerul de Interne din Budapesta.
Clădirea, inspirată din cetăţile medievale, a fost construită în stil secesionist-romantic, pe trei niveluri, cu două aripi de clădire dispuse în jurul unui corp central, prevăzut cu patru turnuri şi acoperişuri conice. Ornamentica exterioară este sobră, luminată de galbenul cărămizii aparente. Faţada este definită de o copertină de sticlă susţinută de lanţuri. Corpul central este dominat de o scară somptuoasă, străjuită din înaltul tavanului de pictura alegorică “Artele”, realizată în 1931 de artistul Liviu Szabó-Bordeaux (1896-1977).
În 1913, la parterul Palatului Culturii din Sighetu Marmaţiei, exista un restaurant şi o cafenea-separeu, la care se putea accede de la camerele de la etaj printr-o scară separată. În aripa cealaltă, funcţiona o berărie, săli de oaspeţi şi spaţii anexe. Ulterior, într-una din săli, a funcţionat o tipografie (până în anul 1928, când a fost mutată).
La etajul I, în aripa dreaptă, a fost amenajată o sală festivă cu anexe şi birouri, aripa stângă găzduind un cazinou cu cinci încăperi şi locuinţe de serviciu, cu acces la restaurantul de la parter şi dependinţe.
La etajul II, în aripa din dreapta, era sala de conferinţe, biblioteca donată de avocatul Szabó Aurél şi sala Prielle Kornélia (azi, exponatele sunt păstrate la casa parohială reformată). În aripa din stânga, patru săli erau rezervate muzeului de etnografie şi istorie, galeriei de tablouri oferite de deputatul Urányi Imre (printre care şi celebra „Cetate a Hustului”, monumentala pictură a lui Hollosy Simon, aflată azi la Casa „Dr. Ioan Mihaly de Apşa” de lângă Muzeul Maramureşului), preum şi camere de serviciu.
Clădirea avea sursă de apă proprie, spălătoare, grupuri sanitare; era încălzită cu sobe de teracotă albă, adevărate bijuterii art-nuveau, asemeni candelabrelor şi clanţelor; mobilierul din lemn masiv a fost făcut la comandă, iar pereţii sălilor erau tapetaţi cu mătase. (V.T.)
