Invitată fiind de Fundaţia Culturală Română în Maramureş, profesoara emerită Sanda Golopenţia, de la Brown University, din SUA, a susţinut mai multe cursuri pentru studenţii străini. La care am asistat şi eu, mai ales că ştiam că este implicată serios în cercetarea Maramureşului. Atunci, era prin 2001, s-a referit şi la Christina Galitzi. Am aflat apoi că aceasta este un sociolog român, din şcoala lui Dimitrie Gusti, uitat pe nedrept.
Christina s-a format în SUA, unde îşi ia doctoratul în ştiinţe politice, la Columbia University, şi publică, în 1929, volumul „Studiu asupra asimilării la românii din Statele Unite”. Cartea este consacrată începuturilor imigraţiei româneşti în America. Cercetarea a fost posibilă datorită unei burse Rockefeller de doi ani (1927 – 1928). Grupul care dă consistenţă imigraţiei româneşti este format în principal de români din Austro-Ungaria: ardeleni, bănăţeni, bucovineni şi maramureşeni.
Galitzi stabileşte dimensiunile imigraţiei pe baza datelor furnizate de administraţia americană. Se constată că după întregirea ţării, fenomenul se reduce. M-au interesat cauzele plecării românilor de acasă. Iată câteva: succesul economic rapid, câştigurile mai mari realizate, reformele agrare care făceau posibilă cumpărarea de pământuri acasă. Cercetarea stabileşte că, în perioada 1900 – 1929, este o imigraţie preponderent masculină.
La început, lucrau în agricultură, apoi s-au reprofilat în muncitori industriali. Pe măsura trecerii timpului, numărul imigranţilor analfabeţi scade. Din punct de vedere religios, predomină ortodocşii, apoi greco-catolicii, urmaţi de baptişti. Cercetătoarea mai constată că imigranţii din Transilvania părăsesc Austro-Ungaria şi din pricini politice. Românii transilvăneni sunt puşi să plătească taxe de patru ori mai mari decât cele ale secuilor, şvabilor sau ungurilor, din celelalte districte electorale. Votarea se făcea în prezenţa armatei. Limba maghiară este impusă în şcolile româneşti.
Patru milioane de români plăteau taxe considerabile. Sunt date cuprinse în cercetarea autoarei. În ciuda originii rurale a majorităţii imigranţilor români, distribuţia lor în America este preponderent urbană. Principalele ramuri în care lucrează sunt: industria fierului şi a oţelului, minele de cărbuni, industria automobilului, industria cauciucului şi a cărnii. În toate aceste industrii, românii veniţi mai târziu sunt angajaţi în muncile cele mai grele şi cel mai prost plătite. Puţini dintre ei sunt maiştri sau şefi de echipă.
Românii stabiliţi în California lucrează în grădinărit, la strânsul recoltelor sau în industria conservelor de fructe. Femeile lucrează în industria tutunului – în Philadelphia, a îmbrăcăminţii – în Chicago şi New York, în curăţătorii – la Detroit şi Cleveland, în manufacturile de dantelă sau lână – în New Jersey, ori Rhode Island.
Christina Galitzi a studiat în mod sistematic condiţiile de viaţă ale imigranţilor români din colonia Chicago. Aici, salariile erau mai bune. Familiile aveau de la doi, la şase copii, mai ales cei din Transilvania. Chiria era suportabilă, în comparaţie cu câştigul. Odată cu trecerea de la imigrarea temporară la cea permanentă, o serie de familii şi-au dobândit case personale. Gradul de igienă în locuinţe avea standarde înalte. Dintre cele 150 de familii studiate, 25 aveau maşină. Imigranţii români se recreau prin activităţi duminicale, organizate de societăţi culturale sau cluburi. Mergeau la cinematograf, sau făceau excursii cu maşina. Doamna Sanda Golopenţia apreciază că sociologia practicată de Galitzi este o sociologie urbană, transnaţională, atentă la aspectele complexe ale societăţilor moderne şi la efectele lor globale.
M-a interesat şi asimilarea culturală. După cum am văzut, imigranţii români s-au dovedit adaptabili economic. Asimilarea etnică nu se produce încă, pe când cea culturală începe de la prima generaţie de imigranţi. Dar despre asta, cu alt prilej. Atâta întreb: câţi români sunt astăzi în America? Şi care este starea lor reală? Pe cine mai interesează sociologia?
