După o călătorie de 700 km, ajungem seara în Istanbul şi ne cazăm la Grand Emin Hotel. Unicul oraş din lume, Istanbul, care se întinde pe două continente, cu partea veche a oraşului în Europa şi partea modernă în Asia, udat de două mări – Marea Neagră şi Marea Marmara. Oraşul oferă astfel o sinteză unică în modul de viaţă oriental şi dinamica vestică între seninătatea asiatică şi gândirea europeană. Oraşul de pe cele 7 coline nu este situat doar geografic între Europa şi Asia, ci constituie, de mai multe secole, punctul de întâlnire al culturilor şi religiilor.
De asemenea este unic pentru că a deţinut statutul de capitală în timpul a două imperii succesive, cel Creştin Bizantin şi cel Islamic Otoman, iar moştenirea celor două este vizibilă în modernul oraş de astăzi. Istanbulul, cu o străveche şi dramatică istorie, cu monumente celebre în lume, de factură egipteană, greacă, romană, bizantină şi islamică, cu bogăţii inegalabile, adăpostite în însemnate muzee: Muzeul Arheologic din Complexul Topkapî, Muzeul Mozaicurilor din apropierea Moscheii Albastre, Muzeul de Artă turcă şi islamică aflat în clădirile anexe ale Moscheii lui Soliman, Muzeul Palatului Dalmabache, adăposteşte picturi şi sculpturi din secolul XIX, Muzeul Militar, Muzeul Naval, monumente arhitectonice: Biserica Sf. Sofia, Moscheea lui Soliman, Moscheea Albastră, Palatul Topkapî, vizitate şi de către noi.
Când, în anul 330, împăratul Constantin I cel Mare a mutat aici capitala Imperiului Roman, oraşul era cunoscut sub numele de Constantinopol (devenind ulterior capitala Imperiului Bizantin) apoi, după cucerire, în anul 1453, de către sultanul Mehmet al II-lea numit şi Cuceritorul, a devenit Istanbul, capitala Imperiului Otoman, până în 1923, când capitala Republicii Turcia s-a mutat la Ankara.
Primul obiectiv pe care îl vizităm este Biserica Sf. Sofia (Templul Înţelepciunii Divine (foto 7). Până în momentul căderii Bizanţului, Hagia Sofia a fost cea mai importantă catedrală creştină a Constantinopolului. Edificiul este întrecut, ca mărime, doar de Catedrala Sf. Paul din Londra şi Basilica San Pietro (Sf. Petru din Roma), precum şi de Catedrala Fecioarei Maria din Milano, minunăţii ale lumii, pe care le-am vizitat cu prilejul altor pelerinaje.
Cel mai mare şi impunător monument de artă bizantină – Biserica Sf. Sofia, devenit ulterior moschee în 1453 şi azi muzeu, îşi are obârşia într-o primă biserică construită, de Constantin cel Mare în 325, primul împărat creştin al Imperiului Roman de Răsărit, fiind denumită Sf. Sofia (Sfânta Înţelepciune). Dărâmată şi refăcută de diferiţi împăraţi, ea a dobândit forma şi proporţiile actuale în 537 sub împăratul Iustinian şi soţia sa Teodora, impresionantă capodoperă care adesea este denumită a opta minune a lumii. Construcţia a fost făcută într-un timp foarte scurt 532 – 537, după planurile a doi arhitecţi de geniu Anthemios din Tralles şi Milet, care au aşezat în ea bogăţii inestimabile în aur, argint şi pietre preţioase, în fildeş şi marmură, în granit verde şi porfir roşu. În această vastă biserică se intră pe nouă porţi: Poarta imperială rezervată bazileului, flancată de două porţi pe care intrau patriarhii, trei porţi în dreapta pentru cetăţeni şi trei porţi în stânga pentru săraci, într-un spaţiu de 77 m lungime şi 71 m laţime, străjuit de coloane şi galerii cu o cupolă gigantică ce are diametrul de 31 m, iar cel mai înalt punct al ei este de 55,6 m, înălţimea până la cupolă este de 62 m, 38 m fiind lungimea naosului principal, 18 m lungimea naosurilor laterale. Din mozaicurile bizantine de aur, odinioară supradimensionate, s-au mai păstrat doar câteva datorită lui Mahomed al II lea care nu a permis distrugerea lor de către iconoclaştii islamici.
Un alt obiectiv vizitat, nu departe de Sf. Sofia este Moscheea Albastră (foto 8). Construită de Ahmed I, cel de al XIV lea padişah al perioadei otomanilor, care a domnit între 1603 – 1617. Moscheea este începută în 1603 şi finalizată în 1616, pe o parte din vechiul hipodrom cu intenţia de a înfrânge semeţia Sf. Sofii sau măcar de a echilibra peisajul. Este singura moschee cu 6 minarete, când numărul maxim la care se ajunge este 5. Moscheea Albastră este a doua ca număr de minarete după cea cu 7 minarete de la Mecca. Armonia exterioară a proporţiilor, îmbinarea cupolelor şi semicupolelor, curţile şi zidurile în stilul marilor sanctuare imperiale dau o senzaţie de siguranţă, de pace, de calm, de convingere că lucrurile făcute de om nu sunt chiar atât de uşor pieritoare.
Dimensiunile construcţiei în formă aproape pătrată sunt 51×53 m. Edificiul este cunoscut în toată lumea sub denumirea de Moscheea Albastră, datorită decoraţiunilor bogate cu ceramică lucrată în tonuri de albastru şi verde care acoperă pereţii şi cupolele. Moscheea are 260 de ferestre. Cupola principală are 43 m înălţime şi 23,5 în diametru. Covoarele sunt de o mărime incredibilă, de o mare valoare, bărbaţii se roagă într-o legănare lentă în genunchi, cu şezutul pe călcâie, cu capul acoperit şi totuşi fruntea descoperită încât să poată atinge pământul, femeile sunt admise doar la intrare.
Un alt obiectiv vizitat este Topkapî, faimosul palat al sultanilor, centrul de unde a fost condus timp de 400 de ani unul dintre cele 3 mari imperii ale lumii, Imperiul Otoman, situat la capătul peninsulei dintre Cornul de Aur şi Marea Marmara (foto 9). După cucerirea oraşului Constantinopol, de către turci, în anul 1453, padişahul otoman, sultan Mehmet Cuceritorul a ordonat construirea edificiului. În curte se află biserica Sf. Irina, una dintre primele sanctuare creştine, care adăpostise cu un veac şi jumătate înainte de zidirea Sf. Sofii al doilea consiliu ecumenic din anul 381. Nu a fost niciodată moschee. În a doua curte a palatului, se află un muzeu de porţelanuri din Orientul îndepărtat şi din Europa. Tot aici se găsesc numeroase documente privitoare la istoria medievală a Ţărilor Române, precum şi sabia domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, o armă încărcată de legendă, venerată şi temută de turci. Pe discul mânerului apar stema Moldovei, capul de bour şi inscripţia în slavonă “ Io Ştefan Voievod domn al Ţării Moldovei”. Trecând de Poarta Fericirii, denumită şi Poarta Eunucilor Albi, se intră în a treia curte, la reşedinţele private ale sultanului. În mijlocul curţii se află biblioteca lui Ahmed al III lea, decorată cu frumoase plăci de teracotă. Se ajunge în sfârşit la harem. Această “cetate femeiască”, în care atâta amar de vreme n-a intrat picior de străin, fie el şi musulman, găzduia sute de femei, dintre care doar câteva erau soţii ale sultanului, restul formând armata de concubine (cadâne), complotând una împotriva alteia şi toate împotriva eunucilor sau vizirilor sau sultanilor sau specie bărbătească, în general. Cronicarii, care descriu viaţa de zi cu zi în Palatul Topkapî, consemnează că la cumpăna secolelor XVI – XVII în bucătăria palatului lucrau o mie de bucătari care găteau în fiecare zi mâncăruri din 200 de oi, 100 de miei, 40 de viţei şi 100 de păsări. Sultanul şi apropiaţii lui aveau propriul bucătar şi un serviciu de masă special (piesele Celadon de culoare verde) care în contact cu otrăvurile îşi schimbau culoarea. Mahmud al II lea a fost ultimul sultan otoman care a locuit aici. Succesorul său Abdulmecid I a mutat curtea imperială la Palatul Dalmabahace, Topkapî devenind muzeu în anul 1924.
Nimic nu e mai captivant decât o vizită în Bazar. Marele Bazar, nu departe de cel egiptean, aflate în peninsula dintre Cornul de Aur şi Marea Marmara este cel mai mare din lume. Are peste 4.000 de prăvălii, aşezate pe 65 de străduţe întretăiate perpendicular formând un adevărat labirint, în care se intră prin cele 18 porţi principale. Acest babilon al comerţului, un adevărat templu al negoţului, face dovada în modul cel mai convingător că Istanbulul este un oraş comercial.
Este penultima zi a pelerinajului nostru. Trecem pe lângă fortăreaţa Edikule (închisoarea martirilor brâncoveni) care nu se poate vizita, fiind în renovare, cunoscută şi sub denumirea “Închisoarea celor şapte turnuri”, folosită de către otomani drept închisoarea groazei. Ne aducem aminte, cu emoţie şi durere în suflet, de tragedia din vinerea mare a anului 1714 ce s-a abătut asupra familiei domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Uneltirile rudelor sale, care râvneau tronul, trădările şi dovezile lor mincinoase, lăcomia turcilor pe averea voievodului au dus la pierderea încrederii sultanului în domn, dictând mazilirea. Cea mai mare problemă ce i se cerea pentru a fi iertat era de a se lepăda de credinţa creştină pentru a trece la credinţa musulmană. Refuzul l-a plătit cu preţul vieţii alături de fiii săi Constantin, Radu, Ştefan şi Matei, precum şi vistiernicul Ienache Văcărescu. În 15 august 1714, exact când domnitorul împlinea 60 de ani, zi de Sf. Marie Mare, când Maria Brâncoveanu îşi serba ziua numelui, sultanul Ahmed al III lea a poruncit să fie decapitaţi. Aşa a sfârşit cel care a înţeles că nimeni nu poate fi fericit într-o ţară nefericită. Domnia îndelungată a lui Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între 1688 – 1714, a fost înainte de toate o pildă de viaţă creştină. Prin jertfa lor au salvat întreg neamul nostru românesc, căci şi datorită lor suntem noi astăzi creştini ortodocşi.
Ne închinăm la sfintele moaşte de la Patriarhia Ecumenică grecească, apoi vizităm mănăstirea Vlaherne, biserică ortodoxă, cea mai cunoscută închinată Maicii Domnului din întreaga capitală a Bizanţului. Vizităm şi ne închinăm în biserica românească a Sf. Mucenice Paraschevi, ctitorie a domnitorului român Constantin Brâncoveanu ce se află pe malul răsăritean al golfului “Cornul de Aur”. Sf. Muceniţă Paraschevi nu trebuie confundată cu Sf. Cuvioasă Parascheva, cea mai populară dintre sfinţi, ale cărei moaşte se află pe teritoriul României cu hram, pe 14 octombrie. Vizita noastră în Istanbul se încheie la muzeul mănăstirii Chora. Interiorul acoperit în întregime cu fresce şi minunate mozaicuri demonstrează bogăţia artistică şi duhovnicească a Bizanţului. După-masă, facem o croazieră în Strâmtoarea Bosfor, admirând, şi luându-ne rămas-bun de la Moscheea Albastră, Palatul Topkapî, Turnul Galatei, Sf. Sofia, Palatul Dolmabahce, de la frumoasele cartiere rezidenţiale ce ne apar în faţă în mersul legănat al vaporaşului.
După ce servim micul- dejun, ne pregătim de plecare spre ţară. Ne oprim la Epivata, astăzi Selim – Paşa, pe malul nordic al Mării Marmara, locul de naştere al Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi. La biserica din Epivata, moştele au stat aproape 200 de ani, până în 1235, apoi duse la Târnovo 160 de ani, unde din cauza invaziei otomane au fost mutate la Belgrad, până în 1521, când au fost aduse la Constantinopol, Instanbulul de astăzi. În această perioadă, mai exact între anii 1634 – 1653, în Moldova domnea Vasile Lupu. Moaştele Sf. Parascheva au fost aduse la Iaşi pe 13 iunie 1641, fiind aşezate la Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”. În 1888, după incendiul avut la această biserică, sfintele moaşte au fot mutate în Catedrala Mitropolitană, loc în care se află şi azi. Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat: Moscheea Selimiye, construită între anii 1569 – 1575, de către arhitectul Mimar Sinan, la cerinţa sultanului Selim al II lea, finalizată în 6 ani. A fost inaugurată la 14 noiembrie 1575, la trei luni după moartea lui Selim al II lea. Moscheea este înconjurată de 4 minarete fiecare cu o înălţime de 83 m, având câte 3 balcoane, un omagiu adus sultanului Selim al II lea, cel de al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Zecile de nişe, sutele de ferestre (999), armonia dintre cele 4 minarete îţi dau întreaga bucurie de a afla lumea ca un izvor nesecat de frumuseţe în unica şi eternala existenţă.
Pelerinajul nostru “pe urmele sfinţilor apostoli şi ale sfinţilor ierarhi” a luat sfârşit. Ne-am întors acasă mai înduhovniciţi, plini de bucurii sfinte, pentru a putea împărtăşi celor dragi câte o picătură din balsamul duhovnicesc al rugăciunilor împlinite, cu bucuriile, pe care sfinţii ştiu să ni le facă, rugându-i să ne ocrotească şi să ne ferească de rele. Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, când ne rugăm cu smerenie şi cu credinţă, ne apropiem de Dumnezeu. Mintea şi inima noastră se depărtează atunci de lucrurile pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa viitoare. În cele 12 zile, ne-am rugat împreună, am călătorit împreună cu Hristos în sufletele noastre. Biserica a fost familia noastră unde am fost bine primiţi şi acolo am găsit mângâierea lui Dumnezeu de care nu ne putem lipsi. Suntem chemaţi să iubim mai mult, să lăsăm ura şi duşmănia, toată fiinţa noastră are nevoie de dragoste. Chiar împovăraţi de greutăţi, trebuie să privim viaţa noastră ca pe un dar, fiecare zi o binecuvântare a lui Dumnezeu.
