Preşedintele Klaus Iohannis amînă fără motiv decretul de revocare a şefei DNA, încă n-a declarat că refuză să-l semneze, deci mai există şanse să respecte în cele din urmă legea şi Constituţia şi să scape de suspendare – cum este ameninţat de partidele aflate la putere – sau de plîngerea penală pentru neaplicarea deciziei CCR. Aceste ameninţări au rolul să-l determine pe preşedinte s-o elibereze din funcţie pe şefa anticorupţiei, cum a propus ministrul justiţiei. Semnaţi, domnule Iohannis!
Ceea ce urmăreşte preşedintele cu acribie demnă de o cauză mai bună este să-l şicaneze pe ministrul justiţiei şi să întîrzie schimbarea unui manager de procuratură, diferend periculos pentru un şef de stat, mai ales că adversar îi este un fost judecător constituţional, care cunoaşte legea de-a fir a păr. Iohannis doar comentează legea, susţine că nu-i corect să fie obligat să aprobe ceea ce decide altcineva, ministrul justiţiei, de vreme ce nu este de acord cu acesta. Dar deciziile Curţii Constituţionale sînt obligatorii şi trebuie executate fără întîrziere, nu supuse unei discuţii sau unui referendum, în ideea nemărturisită de a le amîna, cum vrea în realitate liderul de facto al opoziţiei.
Românii rabdă această situaţie confuză, creată de alegerea unui preşedinte de altă culoare politică decît majoritatea parlamentară, deci era de aşteptat ca preşedintele să fie un cui ascuţit în coasta puterii, să arate punctele slabe ale legii de numire şi demitere a procurorilor. Însă nu ne aşteptam să folosească argumentul ridicol că legile actuale sînt nedemocratice şi trebuie schimbate. Legea ce-l obligă pe preşedinte să accepte decizia ministrului justiţiei este din 2004, însă abia acum a apărut situaţia de fapt.
Iohannis întreabă de ce să fie puşi procurorii sub autoritatea ministrului justiţiei, de vreme ce există suspiciunea că i-ar putea subordona – îngrijorare repetată cu tenacitate, în ideea unei justiţii total independente, care să impună legile sistemului judiciar, fapt imposibil într-o ţară cu democraţie reprezentativă, în care voinţa poporului este exprimată nu de preşedinte, nici de magistraţi, ci de parlamentari. Iohannis ar putea să-i roage pe senatori şi deputaţi să modifice legea, însă efectele ar fi pentru viitor, nu pentru trecut, deci Iohannis trebuie să semneze.
Preşedintele nu se dovedeşte un adept al lucrului bine făcut, cum a promis în campanie, ci al lucrului rău făcut, încîlcit intenţionat, pentru a submina guvernarea de altă orientare. El face confuzie voită între ce este şi ce-ar putea să fie. Procesele de intenţie făcute ministrului justiţiei, că ar putea subordona procurorii, sînt valabile şi pentru preşedinte, om politic şi el, există acelaşi risc de politizare a justiţiei. Arhitectura statului democratic are trei puteri mediate de preşedinte, nu forţate să facă ceva.
De vreme ce şeful statului afirmă că Legea nr. 303/2004 şi Constituţia nu sînt bune şi cere modificarea acestora cu forţa, după cum vrea domnia sa, asta înseamnă că Parlamentul nu mai este putere legislativă independentă, ci că doar aprobă legi dictate de alţii, în acest caz de preşedinte. În orice situaţie, Iohannis tot trebuie să aplice legile actuale, deci este obligat de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să semneze darea afară a şefei DNA.
Revocarea procurorilor se face de către preşedinte, la propunerea ministrului justiţiei (cel care verifică cum îşi îndeplinesc procurorii şefi atribuţiile de manageri). CCR a decis că Iohannis este obligat să semneze, însă preşedintele susţine că nu poate accepta orice vrea ministrul. Uită oare că situaţia este similară cu a legilor pe care le promulgă deşi are obiecţii?!… Domnule Iohannis, nu lăsaţi lucrul nefăcut!
