Departe de ţară, veştile bune despre compatrioţi au sunetul cristalului. O muzică discretă îţi este dat să auzi. Aici, pe coasta de est a Americii, am aflat că o sătmăreancă, cercetătoare la Oxford, a fost premiată de Asociaţia Americană de Istorie. Este vorba despre Amelia Bonea, cu un palmares ştiinţific impresionant, glazurat cu aventura cercetării. A terminat facultatea şi masteratul la Tokyo, specializarea Studii Regionale Asiatice şi Cultură Japoneză Comparată. Apoi a obţinut un doctorat la Heidelberg, specializarea Istorie Modernă, iar studiile postdoctorale le-a urmat la Oxford. Aici, Amelia a publicat o carte despre impactul internetului asupra presei.
Uşor de bănuit de ce tema mi-a trezit interes. Autoarea a făcut un studiu asupra istoriei tehnologiilor de comunicaţii şi a descris cum telegraful a influenţat presa din acele vremuri. Aşa, telegraful ar fi un fel de strămoş al internetului. Telegraful a fost prima tehnologie de comunicaţie, care i-a pus pe oameni să transmită mesaje prin intermediul semnalelor electrice. Astfel, ştirile ajungeau la destinaţie cu mai mare viteză, eclipsând poştalioanele sau vapoarele. Puţini ştiam că mesajele transmise din Marea Britanie treceau prin Bucureşti înainte de a ajunge în India colonială.
Telegraful a zădărnicit serios viaţa presei. Cum face acum internetul. Salvarea a fost, ca acum, practicarea jurnalismului de calitate. Unul cumpătat, care cere timp de elaborare, cu anumite calităţi literare. Pe când o telegramă sau o ştire, scrise în pripă, nu le aveau. Autoarea apreciază că, deşi jurnalismul şi tehnologia au evoluat enorm în ultimele două veacuri, între presa de astăzi şi cea din trecut există câteva puncte comune. Şi atunci „se plângea lumea că de când cu apariţia telegrafului nu mai sunt ziare cum au fost pe vremuri şi că jurnaliştii nu vor să publice decât bârfe şi scandaluri”. Păstrând proporţiile timpului, şi acum se întâmplă cam acelaşi lucru.
Cu multă luciditate, autoarea abordează finanţarea presei. Toată lumea ştie că un ziar are nevoie de fonduri ca să existe. Şi atunci, pe vremea telegrafului, se găsea un patron generos – un nobil sau un prinţ – care era dispus să finanţeze tipărirea ziarului. Şi atunci, ca acum, se crea o dependenţă de cel care dă banul. Specialistă în istoria jurnalismului şi în istoria ştiinţei, tehnologiei şi medicinei, sătmăreanca a devenit un nume în domeniu. Cei mai mulţi români i-a întâlnit în Japonia, deoarece erau bursieri ai statului japonez. Tot în Japonia, Amelia a început să studieze şi limba hindi.
Lucrarea apărută la Oxford, premiată de Asociaţia Americană de Istorie, a fost socotită cea mai bună carte de istoria jurnalismului, publicată anul trecut. În urmă cu doi ani, tot de aici, de pe coasta de est, scriam despre o cercetătoare româncă, Emilia Moroşan, care a obţinut cel mai dur aliaj din lume. O altă româncă, Viviana Grădinaru, primea din partea lui Barack Obama cea mai înaltă distincţie acordată cercetătorilor sub 40 de ani. Descoperirea doctoriţei din Vaslui va putea fi aplicată creierului uman. Tehnic, este considerată o premieră absolută în lume.
În aşa fel, exodul minţilor luminate din România ne mai astâmpără neliniştea. Nu avem ce face, ora exactă a valorii se dă acolo unde mintea strălucită se întâlneşte cu laboratorul prielnic al lumii. Aşa, plantele îşi găsesc cernoziomul. Că altfel nu ajungeam de la telegraf la internet.
