De Sfintele Sărbători de Paşti, Deseştiul a avut parte de un eveniment care s-ar fi dorit discret. Prezenţa ambasadorului Japoniei în România, Excelenţa Sa Kisaburo Ishii, dimpreună cu doamna Sachiko, în satul de pe Valea Marei, în noaptea Învierii, pentru mine nu a fost un simplu popas turistic, ci un exerciţiu de cunoaştere. Când domnul Vasile Verdeş, viceprimarul comunei, ne-a dat această veste, brusc m-am gândit la Ioan Alexandru, cel mai mare poet imnic român, un interpret neîntrecut al simbolurilor Maramureşului. El m-a apropiat de adevăruri milenare ale pământului şi prin viziunea unor cărturari japonezi. Aşa că a doua zi de Paşti, împreună cu doamna Viorica, ne aflam la masă cu Excelenţa Sa, în casa familiei Ioana şi Vasile Verdeş. Alături, Dan Pascariu şi soţia sa, Gilda Lazăr, părintele Ioan Ardelean şi doamna Luminiţa Ardelean.
Mie mi-a revenit rostul de a spune câte ceva despre cum este văzut Maramureşul de cărturari japonezi. Am fost stârnit de curiozitatea ambasadorului şi am început cu Daisaku Ikeda. O personalitate a lumii contemporane, care, într-un dialog cu Ioan Alexandru, spunea: „Tradiţia este temelia vieţii, chiar dacă suntem nişte fiinţe moderne, civilizaţia se bazează pe tradiţii, care vin din foarte îndepărtate vremi. Pentru a păstra buna tradiţie, trebuie zădărnicit un climat, care ar putea sta de-a curmezişul ei”. Poetul nostru a fost în Japonia, la Universitatea Soka, unde a vorbit despre inima omului şi inima poemului. Apoi, mi-am adus aminte de întâlnirea, în Baia Mare, cu Shuichi Kato, autorul „Istoriei literaturii japoneze”. Dimpreună cu Nicolae Manolescu, au fost în ospeţie culturală la profesorul Nicolae Bindiu din Cavnic. Atunci am înţeles, din explicaţiile eruditului, cum ne raportăm la timp. Dacă europenii trăim într-un timp linear, ireversibil, ei, oamenii din Ţara Soarelui Răsare, trăiesc într-un timp circular. Am mai notat atunci un gând al savantului: „Deşi România este o ţară relativ mică în Europa, contribuţia ei intelectuală şi artistică este cu adevărat mare. România este o ţară cu un înalt nivel intelectual, contribuţia ei artistică în domeniul teatrului, muzicii, literaturii, antropologiei, filozofiei nu este proporţională cu populaţia ei, ci incomparabil mai mare”. Excelenţa Sa ambasadorul asculta. Îi urmăream fizionomia feţei, trăda curiozitate, când domnul Dan îi traducea spusele mele.
Nu puteam uita celebrul portret făcut Maramureşului de Minoru Nambara, care ar trebui să fie scris la intrările în judeţ: „Maramureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate. Din port, din bisericile de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi, care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.
Excelenţa Sa asculta. L-am simţit mândru de concetăţenii Domniei Sale. Aşa că pentru a fi alături de spiritul ţăranilor din Deseşti, care şi ei au coborât din imaginaţia savantului Nambara, ambasadorul şi doamna sa, domnul Dan şi doamna Gilda au îmbrăcat portul locului, pentru a trăi câteva ceasuri darul pământului transfigurat. Au apreciat şi memoria lui Nichita Stănescu la Deseşti.
Acolo, în sala Căminului cultural, Excelenţa Sa a mulţumit Maramureşului, deseştenilor, în tonul înaintaşilor lui. Socotind că România se vede altfel din Maramureş. Nu ştiu câte râuri are Excelenţa Sa în biografie, dar de la aceste Sfinte Sărbători de Paşti îi va susura în fiinţă râul Mara. În casa Mărioarei şi a lui Dan Merca din Deseşti, ambasadorul s-a pus în armonie cu civilizaţia lemnului din Maramureş. „Subarasi” (minunat), mi-a spus la plecare.
