În anul Centenarului este firesc ca problema unirii Basarabiei cu România să revină în actualitate, prilej pentru românii de pretutindeni să fim uniţi în cuget şi în simţiri.
La filele istoriei mai trebuie adăugat că orgoliile naţionale ale românilor de la 1918 au fost necesare, dar insuficiente. Unirea a izbutit datorită unei conjuncturi favorabile apărute la finele Primului Război Mondial. Sprijinul acordat de puterile europene a fost esenţial, însă nu trebuie uitat că guvernul ţarist din Rusia încheiase un tratat cu Germania, iar armata rusă a părăsit frontul şi a plecat la Revoluţia lui Lenin din Octombrie. Despre decretul bolşevicului, prin care s-a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din imperiul ţarist, astăzi nu prea se vorbeşte.
Deşi în anii democraţiei, prin mijloace şi căi neoficiale, flacăra reunificării nu s-a stins, rezultatele nu sînt pe măsura aşteptărilor. Din contextul primilor ani, nu au lipsit speculaţiile şi scenariile croite pe seama tuturor evenimentelor generate de căderea comunismului. Unii spun că ocazia reunificării s-a pierdut cînd România a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi cele două ţări nu au profitat de pe urma dezmembrării fostului U.R.S.S. Despre trecut, opinii pertinente pot formula istoricii, însă un lucru este cert. După posibilităţi, România a oferit Republicii Moldova sprijin în toate planurile, inclusiv financiar, prin acordarea unui credit nerambursabil, deloc neglijabil. Mai trebuie să precizăm că, în promovarea spiritului unionist şi consolidarea frăţiei, meritul a revenit unor intelectuali de marcă de pe ambele maluri ale Prutului. Cu toate aceste declaraţii ale politicienilor din ambele ţări, ale analiştilor politici din România, conjunctura politică europeană şi mondială mă face să cred că încă multă vreme cartea unirii va rămîne deschisă. În ideea că independenţa poate deveni un orgoliu naţional, preşedinţii Republicii Moldova fie că nu au agreat posibilul eveniment, fie au fost duplicitari. Ce-i drept, sîntem în anul Centenarului şi evenimentul trebuie consolidat. Numai că declaraţiile pro-unioniste ale unor consilii locale, din ambele ţări, cu prea mult nu schimbă datele problemei. Neavînd caracter oficial şi juridic, ele rămîn gesturi simbolice, emoţionale şi dominate de sentimente patriotice. Deşi opiniile lui Băsescu sînt bine intenţionate, fostul preşedinte abordează reunificarea simplist. După căderea comunismului, în Europa de est a bătut vîntul separării şi independenţei, nu al reunificării. Înainte de 1989, puţini analişti au anticipat dezmembrarea U.R.S.S.-ului şi a Iugoslaviei. O comparaţie făcută cu reîntregirea Germaniei, din multe motive, este lipsită de argumente. Pînă cînd Gorbaciov, la presiunile lui Reagan, nu a dat undă verde unificării şi zidul plîngerii din Berlin nu şi-a deschis porţile, cele două Germanii au rămas pe poziţii. Băsescu face o mare confuzie cînd, în favoarea unirii, invocă acordurile Tratatului de la Helsinki. Atunci a fost vorba despre drepturile omului, nu dreptul la autodeterminare şi independenţă al ţărilor din fostul spaţiu sovietic şi comunist. Este lesne de înţeles că într-o astfel de situaţie, comunismul ar fi căzut cu cel puţin două decenii înainte de 1990. Cînd Băsescu afirmă că Rusia nu este interesată de viitorul Basarabiei, dovedeşte naivitate. Rusia rămîne o ţară imprevizibilă şi indispusă să aibă în vecinătate un stat membru al N.A.T.O. După ce Putin s-a gîndit la Crimeea, că ar fi mai bine să fie anexată, i-a „trîntit” un referendum, în urma căruia Ucraina a rămas cu buzele umflate, deşi comunitatea internaţională o susţine în continuare. Nu în ultimul rînd, paşaportul unirii va trebui semnat de U.E. şi S.U.A. Cîtă vreme în forurile europene subiectul nu este înscris pe ordinea de zi, nu văd în ce măsură ar prezenta interes. În contextul actual, din alte motive, nu cred că în U.E. o Românie Mare şi puternică ar fi agreată şi dorită, cînd viitorul Uniunii este pus sub semnul întrebării după Brexit. Cu acordul celor mari şi puternici, presupunem că reunificarea ar prinde contur şi prima etapă ar putea fi încheiată. În etapa următoare, organizarea referendumului în ambele ţări ar fi absolut necesară, iniţiativă ce ar lămuri voinţa românilor din ambele părţi ale Prutului. Conceperea lui, procentul participanţilor, validarea rezultatelor şi costurile reunificării sînt componente ale unei ecuaţii complexe şi cu multe necunoscute. Dacă evenimentul totuşi va avea loc, generaţiile actuale ar fi mulţumite că au reuşit să răscumpere aspiraţiile înaintaşilor, de care în momentele de cumpănă ale istoriei nu au mai apucat să se bucure.
Prof. Vasile ILUŢ
