În codul alimentar pascal, ouăle roşii reprezintă simbolul cel mai încărcat de semnificaţii, având atributele unui adevărat arhetip. Legat de misterul creaţiunii şi al genezei, obiceiul înroşirii ouălor a străbătut milenii şi spaţii până la noi, fiind atestat arheologic prin descoperirea unor ouă de piatră, colorate în roşu cu hematită şi datând din neolitic. Lumea s-a născut dintr-un ou, credeau vechile popoare: celţii, grecii, fenicienii, egiptenii, tibetanii, hinduşii, chinezii, japonezii, siberienii şi indonezienii. Din ou s-au născut viaţa, soarele şi luna, spun legendele antichităţii, cu penetraţie în legendele carpatice. Credinţele au îmbrăcat forme diferite, hinduşii credeau că oul cosmic s-a ivit din apele primordiale.
Oul apare ca simbolul înnoirii periodice a naturii, păstrându-se tradiţia oului roşu de Paşti, adică în preajma echinocţiului de primăvară, cu perioada regenerării vegetaţiei. În lumea antichităţii mediteraneene, oul roşu era considerat ca simbol al Anului Nou, celebrat la vremea echinocţiului de primăvară, având valoare de început al începuturilor. Ouăle erau oferite ca ofrandă şi garanţie a învierii.
Creştinismul a preluat aceste tradiţii, oul roşu şi încondeiat devenind principalul simbol al Învierii lui Iisus, deşi în istoria sa au fost momente în care oficialităţile eclesiastice au condamnat şi au combătut obiceiul vopsirii şi ciocnirii oului de Paşti, considerându-l drept rit păgân. În cele din urmă, părinţii bisericii au fost nevoiţi să adopte acest simbol ancestral, dându-i o interpretare creştină. Dacă la iudei, oul de Paşti era semnul creaţiunii universale, pentru creştini însemna noua creaţiune începută prin suprema jertfă a lui Hristos.
Ciocnirea ouălor vopsite pare a fi un rit moştenit de la primii creştini, care îşi dăruiau câte un ou roşu de Paşti, se sărutau şi îşi spuneau „Hristos a înviat!”, răspunzând cu „Adevărat că a înviat!” Este o formă de magie prin contact, prin care se împlineşte comuniunea spirituală între cei care oficiază actul ciocnirii. Coaja oului închipuie piatra mormântului, pe care Mântuitorul a spart-o şi a înviat, precum puiul sparge coaja spre lumină. Culoarea roşie este sângele Mântuitorului.
Substratul precreştin al oului roşu apare în tradiţii care se mai oficiază şi astăzi în Maramureş şi mai ales în Ţara Lăpuşului. Golite de miez, cojile ouălor roşii se pun în crengile pomilor fructiferi, pentru sporirea rodului lor. Cojile de ouă roşii se împlântă în grădinuţa de zarzavaturi. Se aruncă pe apă curgătoare, ca rit de fertilitate.
Încondeierea ouălor ne trimite la vremuri tot precreştine, aşa cum ne certifică ornamentaţia tradiţională, care cuprinde motive geometrice: rombul, triunghiul, crucea în X, linia frântă, unghiuri deschise, pătratul, precum şi crucea, care este tot un simbol precreştin, dacă avem în vedere că o întâlnim, în antichitatea îndepărtată, pe vasele de la Cucuteni (I), datate cu şapte mii de ani înainte de Hristos.
Obiceiul piezărit (se mai practică şi astăzi, doar că a fost strămutat în Joia Mare) are un caracter precreştin, iar ouăle adunate, care se aşezau sub prima brazdă, la începutul aratului, arată funcţia fertilizatoare a oului.
Într-o legendă se spune că „După ce a înviat Iisus, mama sa însoţită de Maria Magdalena, de Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, cel înviat din morţi, dar şi de soacra Apostolului Petru, ca şi de alte femei pe care le-a vindecat Hristos, au vopsit ouă roşii pe care le-au împărţit trecătorilor de pe stradă, vestindu-i „Hristos a înviat!” „ E adevărat?” întrebau aceştia. Iar pioasele femei răspundeau: „Adevărat a înviat!”
Aruncarea cojilor pe apă curgătoare are şi menirea de a da de veste Blajinilor de sosirea Paştilor. Termenul provine din slavonescul blajenii, care înseamnă fericit. Despre Blajini se crede că sunt oameni mici, blânzi şi credincioşi, care trăiesc pe tărâmul lumii de dincolo, de Apa Sâmbetei sau foarte aproape de rai. Ei sărbătoresc Paştile la o săptămână după cele creştine.
Pamfil BILŢIU
