Cum ştim prea bine, turismul în Maramureş e pe cale să devină ceea ce ne dorim cu toţii: un remediu dintre cele mai importante al atîtor necesităţi pe care le are judeţul nostru, rămas binişor, din punct de vedere economic, în urma binemeritatei sale faime. Nu e doar staţiunea Borşa, devenită de interes naţional, care are acum un viitor dacă va fi administrată bine, ci este şi străvechea localitate Onceşti, de pe Valea Izei, aşezare maramureşeană de larg ecou în istoria noastră mai veche ori mai nouă. E comuna care, mizînd pe turism şi intrînd în competiţia pentru dezvoltare, după recentele decizii administrative, ne obligă să o privim ca pe o staţiune turistică de interes local.
În ce mă priveşte, mi-am adunat gîndurile cu privire la străvechea aşezare, uitîndu-mă în urmă la cei bătrîni. Chiar la cei foarte bătrîni, cum este acest STEFANUS VÁNCSÁ, atît de puţin cunoscut la noi, un fiu al Onceştiului din secolul al XIII-lea (adică de acum 800 de ani), al cărui destin de maramureşean dintr-o familie românească aleasă, nobiliară de bună seamă, ne îndeamnă să-l cunoaştem şi să-i ducem mai departe faima.
În anii 1200, acest maramureşean din Onceşti a ajuns la demnităţile Regatului maghiar, sfetnic al regelui Ungariei, prepozit şi episcop de Vácz, cancelar al regelui Béla al IV-lea şi episcop de Esztergom, apoi cardinal chemat la Vatican de Papa Inocenţiu al IV-lea pentru importante misiuni, între care şi aceea de a conduce o Cruciadă. O biografie extraordinară!
Toate informaţiile despre Stefanus Váncsá din Onceşti se află în enciclopedii şi sinteze istorice maghiare: Pallas Lexicon, Istoria bisericii romano-catolice din Ungaria, Hierarchia Catholica Medii Aevi, Primaţii Ungariei. „Familia Vancea – se scrie într-una dintre acestea – este considerată ca făcînd parte din familiile nobililor din Maramureş”.
E un proces istoric în general bine cunoscut, doar că nimeni nu a cercetat în amănunt cum a putut ajunge un nobil român din Maramureş, în 1200, la curtea regelui maghiar în demnităţi atît de înalte (nu-i tîrziu de cercetat). Există şi ipoteza – seducătoare – că acest Vancea ar fi fost unul şi acelaşi cu faimosul Anonymus, autorul faimoasei Gesta Hungarorum.
Sînt ani mulţi de-atunci, dar nimeni nu trebuie să se sperie de istorie. E, în fond, şi istoria noastră, cea pe care o măsurăm acum cu veacul de glorie împlinită, dar şi istoria unor oameni rămaşi în negura vremurilor, cum este şi acest fiu al Onceştiului de la anii 1200, al cărui destin s-a petrecut în vechea Ungarie, în care raporturile românilor cu puterea regatului au însemnat de la o vreme doar pierdere pentru fruntaşii lor, pentru elita lor nobiliară asaltată de presiuni, ameninţări şi pierderi de pămînturi, de averi, dar păstrîndu-şi speranţa şi încrederea în anumite valori. Nu toţi, fiindcă unii au cedat. Atîtea familii nobile maghiare au fost la origine familii româneşti, cum a fost şi aceea a Vănceştilor.
Un mare cunoscător al Arhivelor Vaticanului, de unde a scos la iveală documente de valoare pentru trecutul nostru, istoricul Aloisie Tăutu (cu o casă memorială astăzi în Valea Vinului, de care puţină lume ştie) scria: „nu trebuie uitat că primul cardinal-primat al ungurilor a fost un român: Ştefan Vancsa (1253-1270), dintr-o familie originară din Maramureş”.
Ce legătură au toate acestea cu turismul din Onceşti? Istoria şi cultura ca vectori ai turismului. Dacă ar fi după mine, un istoric serios ar trebui să primească o bursă de cercetare pentru a aduce la lumină ceea ce nu ştim despre ilustrul nostru înaintaş. Cît despre turism, este cineva la noi, ori în Ungaria, interesat de-un „pachet turistic” pentru a afla de unde a plecat acel cardinal-primat?
Ion IGNA
