Era ora doisprezece a.m. când noi, nişte suflete pline de dorinţa de a se distra, de a descoperi locuri şi oameni noi, am pornit spre o nouă aventură. Europeană. Punct terminus, Quintin, Bretagne. Din spusele colegilor mei de drum, mi-am dat seama că erau gata să se amuze, iar oboseala nu era nici pe departe un obstacol în realizarea ţelului nostru final, cel de a ne bucura din plin de oportunităţile pe care schimbul de experienţă cu liceul din Quintin ni-l oferă. Astfel că, până să ajungem la familiile de francezi, trecuţi printr-o noapte nedormită, pe autocar, dar plină de chicoteli, zâmbete, glume, voie bună şi dorinţa arzătoare a uneia dintre profesoare de a ne linişti, am ajuns să ne bucurăm pe deplin unul de compania celuilalt, împărtăşindu-ne ideile atât despre viaţă, şcoală, cât şi despre prieteni şi interese comune. Am mâncat împreună, am râs unul de altul, într-un sens plăcut, bineînţeles şi am devenit mai apropiaţi într-un timp foarte scurt. Am privit un răsărit de soare nemaipomenit în Budapesta, am făcut multe fotografii pe străzile puţin populate la orele matinale ale dimineţii. Am primit informaţii de la doamnele profesoare despre fiecare obiectiv turistic, ceea ce ne-a făcut să înţelegem mai bine importanţa istoriei.
Fascinaţi de Viena cea frumoasă
Mai apoi, am plecat spre Viena, în aceeaşi formulă entuziastă, plină de fericire şi de companioni minunaţi. Străzile opulente, care creează de cele mai multe ori dorinţa de a-ţi cheltui până şi ultimele economii, ne-au fascinat atât prin ceea ce se afla în vitrinele ce aveau numele unor branduri de înaltă clasă, cât şi prin arhitectura clădirilor, care nu arătau decât că bunul gust predomină peste tot. Centrul Istoric nu ne-a arătat doar nişte haine frumoase, bijuterii opulente sau pantofi fini, ci şi calitatea istorică şi arhitecturală ce s-a păstrat la Catedrala Sfântului Ştefan, care denotă şi azi fineţea şi bunul gust cu care a fost creată. Interiorul a fost cel care ne-a emoţionat, care ne-a dus cu totul în altă lume, una stilată, plină de fineţe, duioşie, oameni cocheţi. Am fost impresionaţi de monumentul funerar al împăratului şi-am regretat că n-am avut vreme să ajungem la misterioasele catacombe. Periplul vienez ne-a arătat că, în Europa, monumentele bisericeşti sunt importante, respectate, ceea ce acum se doreşte a fi deloc important. Modelele arhitectonice prezentate au fost cele gotice şi romanice, ceea ce a adus un plus bagajului de cunoştinţe pe care îl avem. Am primit o mică pauză de relaxare, în care am putut să facem orice am dorit în spaţiul centrului istoric, inclusiv să admirăm peisajul inedit sau să alegem să facem cumpărături, urmând să ne stabilim ora la care ne vom reîntâlni. Astfel, ne-am pierdut pe străzile pavate, am văzut cât de frumoşi sunt oamenii din toate culturile lumii, învăţând în acest fel cât de important este respectul faţă de toate naţionalităţile, într-o lume în care rasismul predomină. În faţa Catedralei am văzut un om care ne-a adus bucuria în suflet. Oferea “free hugs”, iar noi le-am primit. În acelaşi timp, am văzut bărbaţi la costum şi femei foarte cochete mergând la braţul gentleman-ului. Ne-a creat dorinţa de a deveni la fel ca ei peste câţiva ani.
Ştiinţă, descoperiri, lux şi frumuseţe la Muzeul de Istorie Naturală
În cele din urmă, chiar dacă am fost fascinaţi în Centrul Istoric, am ajuns la locul de întâlnire puţin după ora stabilită. Stresul şi vocea înaltă a doamnei profesoare ne-au atenţionat că trebuie să fim mai responsabili, iar datorită faptului că auzul nostru este unul sensibil, ne-am resemnat şi am decis să ne adaptăm cerinţelor. Am plecat liniştiţi, cu toţii, spre ,,Muzeul de Istorie Naturală din Viena”, unde nu doar că am fost fascinaţi, am fost mai mult de atât, dacă există un cuvânt care să definească acest lucru. Ştiinţă, descoperiri, lux, frumuseţe, sunt unele dintre multele cuvinte care ar putea descrie locul în care am intrat. Nu a fost o simplă vizită la un muzeu oarecare, pentru noi a fost mai mult de atât. Mintea ne-a jucat feste şi am râs toţi când o prietenă ne-a întrebat cum ne-am simţi dacă am fi personajul Larry Daley din filmul ,, O noapte la muzeu”, film în care bărbatul menţionat mai sus este un paznic la Muzeul de Istorie Naturală, iar exponatele prind viaţă după ce soarele apune. Chiar ne-am imaginat cum ar fi, eu cel puţin. Am mers la pas la fiecare etaj, fără să ratăm ceva. La ieşirea din muzeu, vorbind între noi şi schimbând impresii, am tras concluzia, evidentă pentru doamnele profesoare şi alţi cunoscători, că etajele erau strategic dispuse: astfel, cu cât intram mai adânc în muzeu să fim tot mai impresionaţi de ceea ce vedem. Am început cu etajul întâi, de unde toţi am format grupuri şi am plecat să vizităm. Eu şi prietenele mele am început cu primul cat, dorind să vedem totul. Acolo erau expuse pietre preţioase, cristale, tot ce şi-ar dori o fată, alături de secţia de astrologie, unde totul a fost fascinant, fiind prezentate planşe 3D şi secţia dinozauri, unde am râs puţin de o prietenă căreia îi era frică de exponate, dar nici noi nu eram mai presus de ea. Scheletele impresionante, mari ne-au creat o dorinţă mai mare de a descoperi mai multe despre apariţia, evoluţia şi dispariţia dinozaurilor. Cel mai plăcut lucru şi poate, pentru unii, cel mai înfricoşător, a fost dinozaurul creat artificial, care aparţinea speciei Tyrannosaurus rex, care scotea sunete şi în acelaşi timp se mişca. A fost una din ,,vedetele” muzeului, noi vorbind mult timp pe autocar despre el. La următorul etaj, unde pot spune că ,,ne aflam în Jurassic Park” erau expuse sute de specii de animale, începând cu păsările cărora le-am admirat culorile care se îmbinau perfect.
În vizită la Palatul Schönbrunn
Totodată, au fost prezente exponate unice, specia lor fiind dispărută. Fluturii ne-au făcut să credem că sunt nişte broşe, datorită frumuseţii lor. Mila ne-a cuprins văzându-le închise într-o cutie de sticlă. În schimb, animalele mari, precum urşii din toate colţurile lumii, de la urs polar, la unul brun, au fost atracţia zilei. Apoi, maimuţele, leneşii, pe care îi aşteptam din moment în moment să sară din vitrină pe noi. Ne-au distrat teribil comentariile unora dintre cârcotaşi, care spuneau că animalele din vitrine se mişcă. Semnele de întrebare din mintea noastră erau prezente, astfel că ne gândeam dacă nu cumva au văzut ei ceva, dar totuşi, era imposibil. În acest mod am părăsit muzeul, ca mai apoi să ne îndreptăm spre autocar. Oboseala predomina, iar oftaturile prelungi erau prezente la nici zece minute după pornirea spre următorul punct turistic. Unii s-au lăsat păgubaşi, alţii au ţinut garda sus, astfel că toţi cei din urmă am vizitat şi curtea interioară de la Belvedere, unde peisajul de poveste ne trimitea în filele unui basm. Mai apoi, am vizitat Palatul Schönbrunn, unde am aflat informaţii despre prinţesa Sisi, atât frumoase cât şi triste, care ne-au emoţionat sau ne-au întărit. Luxul şi opulenţa am observat deja că sunt caracteristice locului, iar mintea mi-a luat-o razna imaginându-mi conversaţii între oameni importanţi, cu privire la luarea unor hotărâri la fel de importante, în camerele luxoase. Grădinile frumos aranjate, târgul de Paşte din curtea palatului au fost bine-venite, astfel am putut să gustăm mâncare specifică locului şi să luăm mici suveniruri. Ne-am întors la hotel obosiţi, după două zile nedormite, dar odată ajunşi în camere, somnul a dispărut, lăsând loc pentru conversaţii fără sfârşit între colegele de cameră şi alte fiinţe despre care nimeni în afară de noi nu ştia că sunt acolo. Dimineaţa ne-am trezit odihniţi, iar drumul ce ne aştepta este unul cât se poate de lung şi obositor, dar amuzant alături de prieteni.
Prima impresie
După două zile petrecute în autocar, vorbind, făcându-ne planuri şi odihnindu-ne noaptea la hotel, am ajuns, cu sufletul cât un purice la Lycée Jean XXIII, unde ne aşteptau la fel de emoţionaţi francezii la care aveam să stăm şase zile. Când am ajuns în faţa liceului lor, mirarea se citea pe chipul fiecăruia. Stilul gotic în care clădirea era construită ne ducea cu gândul la “Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii”, mai exact la Hogwarts, din seria de filme ,,Harry Potter”. Corespondenţii noştri se aflau acolo şi ne priveau curioşi, încercând să-şi dea seama cine este persoana care va locui cu ei. Emoţiile noastre creşteau şi ele, noi întrebându-ne ce se va întâmpla acasă la ei, cum vom comunica sau care ar trebui să fie modul în care ne adresăm, nici prea pompos, ca să facem o impresie ciudată, dar nici să ne facem de ruşine ţara în faţa străinilor. Toate aceste gânduri au zburat din mintea mea imediat ce Alison, franţuzoaica la care trebuia să locuiesc câteva zile, a venit şi m-a salutat cu atât de multă ospitalitate şi căldură încât am uitat cum ar trebui să reacţionez. Primul lucru pe care l-am observat la ei a fost că ţin foarte mult la imaginea lor şi la cum se prezintă. Până ce am ajuns la casa ei m-a întrebat despre călătorie, despre ce am vizitat şi dacă sunt obosită. Am privit atentă drumul, analizând tot ce se putea şi făcându-mi o primă impresie. Casele nu erau foarte mari şi voluminoase, ci mai degrabă mici, dar cu grădini frumoase în faţă. La fel ca şi casele pe care le-am văzut era şi casa franţuzoaicei mele, iar sentimentul de curiozitate mă făcea să aştept cu nerăbdare să intru. Surprinzător de plăcut pentru mine a fost faptul că întreaga familie, inclusiv unchiul şi bunica, pe lângă părinţii şi sora ei, se aflau acolo, aşteptându-mă. Frumuseţea locului era dată de oamenii care se aflau acolo şi care au făcut cunoştinţă cu mine şi mi-au urat o şedere plăcută. A fost un gest simplu, dar cu foarte mare importanţă. Prima seară în familie a fost mult peste aşteptările mele. Am fost surprinsă plăcut, atât de ea, cât şi de familia ei care a avut răbdarea să îmi explice fiecare cuvânt pe care nu l-am înţeles şi să mă asculte chiar dacă nu aveam cea mai bună pronunţie sau cel mai bogat vocabular. Alison s-a dovedit a fi la fel de minunată în realitate precum e pe internet, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult este grija pe care o are pentru sine. Caracterele lor sunt diferite faţă de ale noastre prin simplul fapt că sunt mai deschişi la minte şi îşi doresc foarte mult să înveţe, să se cultive. Am început să mă simt ca acasă după ce am stat să vorbim până la unsprezece şi jumătate seara. Mi-au povestit obiceiurile lor şi mi-au făcut un rezumat al activităţilor pe care le vom face în familie, fără a omite ceva. Au fost ospitalieri şi mi-au oferit un cadou de bun venit, o cană cu un ursuleţ de pluş mic. M-au impresionat prin simplitatea caselor, dar m-au cucerit prin accent, postură şi ospitalitate, iar ceea ce eu pot să fac este să mă distrez şi să învăţ tot ce pot despre cultura şi limba lor, arătându-le astfel că sunt recunoscătoare pentru comportamentul lor minunat.
Filofteia COVACIU, clasa a X-a D, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” Baia Mare
