Marele om politic Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc şi de trei ori prim-ministru al României în perioada interbelică, se stingea într-o celulă a închisorii din Sighetu Marmaţiei, într-o zi de 5 februarie 1953. A avut o contribuţie decisivă la realizarea Marii Uniri. Iuliu Maniu a plecat de pe frontul italian în vara anului 1918, a revenit în Transilvania, unde a reorganizat Partidul Naţional Român. Împreună cu generalul Ioan Boeriu, Iuliu Maniu a ajuns în toamnă la Viena, pentru a negocia viitorul românilor din Dubla Monarhie. Cei doi au adunat soldaţi români din armata imperială pe care i-au organizat în unităţi de luptă, în vreme ce Viena era cuprinsă de anarhie. La Viena era o revoluţie bolşevică. În aceste condiţii, Iuliu Maniu a ocupat practic Viena cu trupele româneşti, a restaurat ordinea şi a predat oraşul autorităţilor legitime. Despre acest moment românesc se vorbeşte mai puţin. A ajuns apoi în Transilvania, unde la Arad a pus capăt tratativelor dintre reprezentanţii Guvernului de la Budapesta şi cei ai românilor ardeleni. A participat la organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, care a decis Unirea Transilvaniei cu Regatul României. În anul 1947, în urma înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu a fost arestat împreună cu ceilalţi lideri ţărănişti. Condamnat la închisoare în urma unui simulacru de proces, a fost închis în penitenciarele de la Galaţi şi Sighetu Marmaţiei. N. Carandino, unul dintre ziariştii de frunte ai perioadei şi un admirator fără rezerve al lui Maniu, ne-a dăruit o carte memorabilă „Nopţi albe şi zile negre” (Editura Fundaţia Academia Civică 2017), ediţie îngrijită de Paul Lăzărescu cu note de Andreea Dobeş. N. Carandino, întemniţat şi el la Sighet, este alături de liderul ţărănist în ultimele luni de viaţă. Carandino l-a îngrijit cu devotament. „Am fost, în consecinţă, bufonul acestui rege Lear, părăsit şi trădat”, se apreciază marele ziarist. Vorbeau despre politică. Dorea să meargă, cînd se va sfîrşi detenţia, să asiste la un spectacol de teatru. A venit vorba în decursul timpului şi despre femei. I-a mărturisit lui Carandino că în tinereţe iubise o farmacistă din Şimleu. Se numea Clara. Şi era unguroaică. Unii spun că părinţii Clarei nu ar fi fost de acord cu căsătoria lor. În detenţie, Maniu îi spunea ziaristului: „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Iuliu Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”. Agonia lui Maniu a durat cîteva zile. Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte mai greu de înţeles. Ultimele vorbe pe care le-a rostit Carandino le-a auzit distinct: „Ce femeie frumoasă era Clara!” Atunci, în ultima clipă a vieţii, şi-a retrăit anii tinereţii sale sacrificate pe altarul politicii. El cu o fire rece se vede că avea patimi mocnite. Scrie Carandino: „A făcut abstracţie de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea farmacistei din Şimleu în inimă şi în priviri”. Se reţin ultimele cuvinte ale unor personalităţi: „Vine întunericul” ar fi spus Bacovia. Liderul ţărănist ţesut în politica ţării sale are o exclamaţie omenească ce nu se îndepărtase de cerul conştiinţei sale. Imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite l-a urmărit pe Maniu pînă în ultima clipă. Era slăbit, avea o pătură cazonă de închisoare, dar a fost fericit că a reuşit să se spovedească (preotul greco-catolic Alexandru Raţiu). Eliberat de poverile lumii, de multele îndoieli, preluînd simţul iertării, Iuliu Maniu a rostit cuvintele care l-au urmat toată viaţa: „Ce femeie frumoasă era Clara!” Astfel, marele patriot, cu reflexe reci, cu decizii răsunătoare pentru ţară, pune sentimentul iubirii printre marile virtuţi ale omului. Cu asemenea pilde reînviate şi Anul Centenar devine mai omenesc. Adică, profund omenesc. Sentimentul curat al iubirii face parte din măreţia omului.
