Protopopul Petru Bârlea s-a născut la Berbeşti, în 1853. Studiile gimnaziale şi liceale le finalizează la liceul din Sighet, după care urmează studiile teologice la Gherla. După absolvire, predă ca profesor la Şcoala Normală din Gherla, ca mai apoi, căsătorindu-se, să fie hirotonit preot în 1880 de către episcopul Ioan Sabo al Gherlei şi numit capelan la Berbeşti, pe lângă protopopul Petru Opriş. După moartea acestuia, a fost numit paroh în aceeaşi localitate. În anul 1903, devine protopop al districtului Mara, după promovarea lui Tit Bud în funcţia de Vicar al Maramureşului. Construieşte, la Berbeşti, o casă parohială impunătoare de piatră şi se ocupă şi de zidirea unei biserici noi de piatră, finalizată în 1914, cu hramul Naşterea Preacuratei. În 1883, i se naşte fiul Ioan (devenit mai târziu preot, istoric, folclorist, gazetar şi pedagog), iar în 1885 – fiul Gheorghe devenit medic, apoi fiicele: Mărioara şi Helena. Se implică în viaţa politică, fiind alături de memorandişti, dar şi de PNR, iar în virtutea funcţiei de protopop, Petru Bârlea este ales delegat de drept la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Pleacă însoţit de fiul său Gheorghe, de ginerele Emil Fucec jun., de prietenul său dr. Ilie Lazăr, precum şi de delegaţii cercurilor electorale maramureşene. După bucuria Marii Uniri, anul 1919 îi aduce neîmpliniri: o pierde mai întâi pe fiica Anna şi, nu după mult timp, pe ginerele Vasile Iuga de Sălişte. Se stinge din viaţă pe 8 august 1927 la Berbeşti, după 74 de ani de viaţă şi 47 de slujire preoţească. A fost şi gazetar, publicând articole în presa locală, a îndeplinit funcţia de asesor consistorial în cadrul eparhiei de Gherla, iar pentru activitatea pastorală şi administrativă a fost distins cu medalia „Răsplata muncii pentru Biserică cls. I”.
Alt reprezentant de seamă al familiei protopopului Petru Bârlea la Marea Unire din 1918 a fost dr. Gheorghe Bârlea. Acesta s-a născut în 1885, în Berbeşti. A urmat şcoala primară la Ocna Şugatag, gimnaziul la Piarişti, la Sighet, iar liceul confesional la Oradea. Se înscrie în 1903 la medicină la Budapesta, pe care o termină în 1908 cu un doctorat, fiind specializat în stomatologie. Revine la Sighet pentru o scurtă perioadă, dar la invitaţia profesorului său dr. Gheorghe Bilaşcu, pleacă iar la Budapesta unde se implică activ în susţinerea candidaţilor maramureşeni pentru parlamentul de la Budapesta. Alături de tinerii intelectuali români, ia parte la protestele cu privire la alipirea unor parohii româneşti greco-catolice aparţinătoare mitropoliei de la Blaj la nou-înfiinţata episcopie de Hajdúdorog, fiind alături de profesorul dr. Alexandru Rusu (viitorul episcop de Maramureş), de dr. Gheorghe Bilaşcu şi de alţi mai bine de cinci mii de români participanţi la adunarea din 29 mai 1912 de la Alba Iulia. În timpul Primului Război Mondial este înrolat în armată ca medic, sfârşitul războiului prinzându-l pe frontul din Galiţia. Scapă cu zile, dar este prins la Budapesta de anarhiştii comunişti şi condamnat la moarte. Scapă printr-un miracol şi revine acasă unde, alături de tatăl său, fratele şi cumnaţii săi organizează adunările populare şi comisiile pentru alegerea delegaţilor la Marea Unire. După Unire, în mai 1919, este însărcinat de către Consiliul Dirigent să ajute la instaurarea administraţiei româneşti în policlinicile clujene, iar câteva luni mai târziu, în octombrie 1919, cu susţinerea prodecanului Iuliu Haţieganu de la Facultatea de Medicină din Cluj, este ales asistent şi, apoi, şef de lucrări la această universitate, pentru ca, alături de dr. Gheorghe Bilaşcu, să organizeze cea dintâi clinică stomatologică din România unde va lucra alături de soţia sa, dr. Victoria (Lilly) Suhăţianu Bârlea, cu care va avea un fiu, pe Victor Cuscu Bârlea, devenit inginer. Pentru că a fost cadru militar, Ministerul de Război i-a acordat gradul de medic Maior. În 1924, se mută la Bucureşti, fiind ales Preşedinte al Asociaţiei Medicilor Stomatologi din România. Pe plan politic, a fost ales, deputat şi apoi senator pentru judeţul Maramureş în mai multe legislaturi. La numai 51 de ani, se îmbolnăveşte de inimă şi se stinge din viaţă pe 18 iulie la Bucureşti. Pentru meritele sale deosebite, Casa Regală a României îi va conferi, prin Regele Carol al II-lea, Ordinul Coroana României în Grad de Ofiţer.
pr. Ioan TÎMBUŞ,
Centrul Universitar Nord Baia Mare
