Surprinzătoare această tânără poetă care îşi asumă cu o acuitate anxioasa stare „dependentă de unghiul din care cade lumina” şi care pune un „gram” de suavitate în „şarja violentă” a metaforei („cuvinte lacome”, a spus cineva).
Iată, şi o spun cu toată convingerea, că în „pagina” de poete din Sighetu Marmaţiei (regretata Ileana Mihai, Doina Petrulescu-Anton şi Antonia Luiza Zavalic), se mai adaugă un nume. Cel al Sebastianei Oanţa-JOICALIC! Acum studentă la Universitatea “Babeş-Bolyai”.
Forţând o spusă a lui Platon (cu aproximaţie) cum că sărăcia nu constă în micşorarea avuţiei, ci în creşterea avidităţii (fac aici referire exclusiv la „numărul” de poeme oferit spre lectură), tânăra poetă vădeşte har şi o deprindere virtuoasă a naşterii „din haos” (trebuie să te transformi în lumină pentru a înfrunta haosul. Când stelele strălucesc murind, poezia Sebastianei vibrează antigravitaţional, acelaşi). Dacă vrei, te pot face sa fii! A nu se uita că „Talentul dispare când cineva e bântuit de plăcerea cea dulce” (Euripide). Pe cel răpit de cele trecătoare muza îl părăseşte! Sebastiana, să ne mai dai de ştire. (Echim Vancea)
•
• •
Nu ne mai îmbrăcăm în „te iubesc”
E o haină cam veche, chiar puţin hidoasă
Şi, din câte am auzit, nu prea mai e la modă.
Au mâncat-o moliile tot anul
Şi acum e plină de găuri
De la ţigări, de la tine…
Unele-s peticite, de altele ne-am cam plictisit
Pe altele am încercat să le ascundem cu mâna de străini
Oricum, când vine iarna
O mai îmbrăcăm câteodată
Aşa, când suntem singuri acasă
Că nu ne vede nimeni
Şi se înţelege bine cu melancolia şi cu vinul
Azi-dimineaţă am făcut curat în dulap
Şi am lângă uşă trei saci de haine
Pe care o să îi arunc.
Nu ştiu cum se face, sincer, că „te iubesc”
Îmi stă încă pe umeraş.
